A început un nou an când Consiliul European se va ocupa serios de reforma zonei euro şi ne apropiem de anul când România va deţine preşedinţia rotativă la Uniunea Europeană. În acelaşi timp, evenimentele care trec pe lângă noi nu fac decât să alimenteze pe cei care zic că este mai bine să mai vedem ce se întâmplă şi apoi ne mai gândim ce să facem, adică ”wait and see”.

Preşedintele Franței scapă o vorbă şoc, preluată ca declaraţie de Associated Press (22 ianuarie) şi titrată de următoarea manieră: ”Macron admite că publicul Franţei - probabil - ar vota să părăsească UE”. Şi asta pe fondul negocierilor Brexit şi când populismul din alte state şi reprezentanţii politici ai lui, dacă ar fi câştigat alegerile, promiteau alte ”exit”- uri.

În același timp, alte state membre din rândul celor mai noi admise (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia), parcă regândesc beneficiile apartenenței la clubul european pentru care au fost în competiţie ele între ele şi cu Poarta de la Bruxelles. Pe scurt, este o atmosferă care trage în altă parte şi o alimentează pe cea naţională, a inerției faţă de mai multă integrare, a nepregătirii pentru mai mult, a neputinţei, a riscurilor etc. Parcă se trăiește mai mult din aroma aderării şi nu din integrarea propriu-zisă. Paradigma în care trăim cu calitatea de stat membru UE este problematică. Stăm bine cu armonizarea legislativă, adică cu Dreptul UE, dar acest lucru nu ne-a adus şi performanţele de care am fi avut nevoie, în special în convergenţa reală. Răspunsul este simplu, chiar de manual: fără atitudine/comportament/competenţe, instituţiile şi reglementarea nu sunt suficiente.

Eu, şi poate şi alţii care văd în mod diferit interesele geopolitice ale României tocmai în conexiune cu situaţia ţării deplânsă de alţi mulţi, pledând pentru lansarea măcar a unui efort instituţional de a vedea cum se poate trece la euro şi lucrând pentru soluţii la toate aspectele invocate ca piedici, sper că suntem doar într-o situație de conjunctură, pe care trebuie să o depăşim. Nepregătirea recunoscută nu se vindecă decât prin a începe o pregătire, de data aceasta destoinică şi cu finalitate. O derogare nu este pe viaţă, la ea trebuie să reflectezi cum să o închizi onorabil. În DEX, definiţia derogării este ”abatere excepțională de la o lege, de la un regulament etc. în temeiul unei aprobări speciale”.

Văzând şi diferenţa la nivel declarativ între ”cele două palate”, Administraţia prezidenţială mai dând un recent semnal în sensul că România va continua să se implice activ în dezbaterea privind consolidarea Uniunii economice şi monetare şi că pentru România obiectivul aderării la zona euro asigură avantajul de a beneficia de toate oportunităţile de stat membru al UE, pe de o parte, iar Guvernul repetând formula că vom adopta euro când vom fi pregătiţi, poate chiar mai repede, pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva asistăm la o competiţie (politică?) pentru cine trebuie să fie realizatorul proiectului de adoptare a euro.

Cred însă în alt adevăr pe care l-am mai repetat în expunerile mele pro abordarea serioasă a euro, dincolo de lucrările Comitetului interministerial de trecere la euro. Este vorba de necesitatea ca declaraţiile politice, indiferent de unde pleacă să aibă un ecou instituţional, după competenţe, iar greutăţile puse în evidenţă pentru proiectul adoptării euro să devină obiect al preocupărilor de a le învinge.

Mai cred că trebuie să ne dorim să ne ridicăm cu adevărat la nivelul şi sensul opţiunii politice a aderării la UE şi, mai ales, de a ne comporta ca un stat membru cu drepturi şi obligaţii egale cu partenerii noştri. Cred că nu mai este cazul să ne declarăm noi învinşi, recunoscând ceea ce nu am făcut şi asta pentru că se promovează o agendă ”mică”, ca să nu spun meschină, când, prin potenţialul şi inteligenţa noastră în actualul context geopolitic, ar trebui să avem o agendă de politică mare.

Forumul de la Davos, ediţia 2018, ne aduce veşti. Ar trebui citite şi înţelese. Cele două ţări mari, Franţa şi Germania, care şi-au re-asumat angajamentul amorsării motorului franco-german pentru viitorul Europei după alegerile din 2017, îşi doresc o Europă unită, mai puternică pentru a evita fragmentarea lumii. Franţa a revenit în Europa, spune Macron, iar succesul ei nu poate fi gândit fără succesul Europei. Deşi se luptă împotriva fragmentării, Macron şi Merkel avertizează că nu sunt naivi să creadă în ambiţiile celor 28 de membri ai Uniunii să meargă cu toţi împreună înainte, mulţi dintre ei fiind împotriva unei Uniunii cu mai multe viteze. Dar ”cei care nu vor (atenţie ”do not want”) să meargă înainte nu ar trebui să blocheze pe cei care sunt mai ambiţioşi”.

Ce să înţelegem din astfel de mesaje? După mine, cu toate criticile pe care le aduc birocraţiei comunitare, ar fi de înţeles că viteza multiplă a Uniunii nu este creată de Bruxelles, ci de modul în care fiecare stat membru gândeşte, vrea, poate să ţină pasul cu integrarea. Pe lângă a ţine pasul cu ceilalți, România mai are de făcut şi alţi paşi. O parte din ei ne sunt puşi în vedere în Rapoartele de convergenţă ale Băncii Centrale Europene, asupra cărora voi reveni.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori