Multe dintre cărțile care abordează viitorul unui domeniu de activitate devin irelevante sau desuete după doar câteva decenii. Când le parcurgi ai adesea impresia că oamenii care le-au scris au fost naivi sau lipsiți de viziune, întrucât istoria a continuat pe cu totul alte coordonate decât anticipau ei. Nu este cazul acestui volum, care m-a frapat tocmai prin actualitatea multor idei exprimate în cursul dezbaterilor purtate de bancherii centrali cu prilejul simpozionului din iunie 1994, organizat pentru marcarea tricentenarului Băncii Angliei.  

M-am întrebat de ce această carte este altfel și am crezut că am găsit răspunsul când am constatat că majoritatea bancherilor centrali care au fost protagoniștii acelor dezbateri erau oameni cu o mare experiență, care văzuseră multe în viața lor. Greenspan, Volcker, Pöhl, Mieno, de Larosière și Lamfalussy aveau între 65 și 70 de ani, fiind născuți în anii ’20 ai secolului XX, la fel ca Regina Elisabeta a II-a. Iar Lordul Richardson, fost guvernator al Băncii Angliei, era chiar mai vârstnic, văzând lumina zilei în timpul Primului Război Mondial. Se adunase în modul de a gândi al acestor personalități mult din învățătura complexă a unui întreg secol zbuciumat cu care fuseseră contemporani.  

M-am gândit că, poate, astfel se explică în mare măsură faptul că discuțiile dintre ei sunt pline de substanță și trec cu succes proba timpului. Acești veterani ai politicii monetare nu sunt deloc niște ostatici ai momentului istoric în care se află, nu se entuziasmează excesiv de trendul din acel deceniu, net favorabil economiei de piață (căci tocmai se prăbușiseră regimurile comuniste), independenței băncilor centrale și poziționării stabilității prețurilor ca obiectiv fundamental sau unic al politicii monetare (erau anii în care țintirea inflației câștiga tot mai mult teren). Optimismul lor este bine temperat, așa cum, dacă este să apelez la cuvintele utilizate de Goodhart, Capie și Schnadt în studiul „Istoria băncilor centrale”, scepticismul lor este prudent.

Vorbind despre studiile elaborate pentru simpozionul din 1994 – primul fiind cel deja menționat, iar al doilea, intitulat „Băncile centrale moderne”, aparținându-i lui Stanley Fischer – țin să subliniez căambele impresionează prin profunzimea și coerența abordărilor. Iar clarviziunea lui Fischer privind existența pericolului deflației, nu doar al inflației înalte, este remarcabilă. Este însă un mare câștig pentru cititori faptul că volumul include, pe lângă aceste studii, și dezbaterile desfășurate la Londra în iunie 1994, la care mă voi referi în continuare. Mai exact, voi reliefa unele dintre opiniile bancherilor centrali privind rolul dezirabil al politicii monetare independente în cadrul mixului de politici economice, opinii a căror relevanță nu a fost erodată de trecerea timpului.

Astfel, de Larosière spune că, deși văzut drept gardianul stabilității prețurilor, bancherul central deține doar una dintre cheile acelui templu. Alte uși – precum politica fiscală și cea salarială – nu se află în paza lui! Pe aceeași linie de gândire, Volcker evidențiază faptul că mixul de politici contează foarte mult, iar fără coerența acestuia rezultatele sunt nefavorabile, chiar și dacă banca centrală este independentă. Viziunea sa este împărtășită și de Lamfalussy, care subliniază că independența acordată băncilor centrale creează doar condițiile pentru un dialog echilibrat între autoritățile monetare și cele fiscale, dar un mix optim de politici presupune două decizii corecte, nicidecum una singură! Iar Yasushi Mieno, guvernatorul de atunci al Băncii Japoniei, arată că adevărata stabilitate a prețurilor nu este indicată doar de nivelul inflației, ci și de existența unei creșteri stabile și susținute a economiei care stă în spatele unei anumite evoluții a prețurilor.

Greenspan remarcă trendul către statuarea stabilității prețurilor ca unic obiectiv al politicii monetare, dar avertizează că nu este convins că tendința este ireversibilă. În opinia lui, întrebarea esențială este dacă rolul important al stabilității prețurilor va fi sau nu acceptat în mediul politic. Indiferent de răspunsul la această întrebare, abordarea predecesorului său la conducerea Fed este extrem de relevantă, Volcker argumentând convingător că banca centrală, ca entitate conservatoare, trebuie să joace un rol esențial în asigurarea stabilității, atât în sensul specific al stabilității prețurilor, cât și într-un sens mai general. Dacă antreprenorul trebuie să promoveze schimbarea și inovarea, să aibă inițiativă, să experimenteze pentru a avea succes și pentru a genera progres economic – printr-un proces de distrugere creatoare, cum l-a numit Schumpeter –, este necesar să existe și o instituție cu vocație stabilizatoare, care să imprime durabilitate mersului înainte al economiei. Dacă banca centrală reușeste să îndeplinească în mod eficient această misiune, există și premisele să își poată apăra în arena publică politicile și abordările.

Multe alte afirmații de la acel simpozion din anii ’90 sunt valabile după aproape trei decenii, deși între timp lucrurile au evoluat într-o manieră cel puțin surprinzătoare. Dar cred că dezbaterea purtată de acești guvernatori are o adâncime remarcabilă și o relevanță atemporală de necontestat și pentru un alt motiv decât vârsta și experiența lor, dar pe care îl voi devoala către finalul acestui articol.

Pentru a ajunge acolo, voi porni de la trei „profeții” majore făcute de-a lungul secolului XX, care inițial păreau credibile, bine fundamentate, dar aveau să fie categoric contrazise de realitate în primele trei decenii după formularea lor. Acestea n-au trecut testul primelor trei decenii, spre deosebire de multe idei susținute în cadrul dezbaterii consemnate în volumul ”Viitorul băncilor centrale”.

În anii premergători izbucnirii primei conflagrații mondiale, nimic nu anunța urgia ce avea să se abată asupra Europei în următoarele trei decenii. Părea că o epocă de pace si prosperitate se instalase temeinic pe continent. În acest context, britanicul Norman Angell a publicat în 1909 cartea „Iluzia optică a Europei”, cunoscută ulterior și ca „Marea iluzie”. Iluzia despre care vorbea autorul era că națiunile au de câștigat de pe urma războaielor. Angell susținea că Europa nu va mai avea parte de războaie, întrucât interdependența economică dintre țările industrializate ale bătrânului continent constituia o garanție fermă a păcii, toate părțile având de pierdut în cazul unei conflagrații militare. Pentru ca eroarea lui să fie și mai mare, Angell mai pretindea că, în eventualitatea improbabilă a izbucnirii unui război, acesta nu va dura mult!

Angell avea să primească în 1933 Premiul Nobel pentru pace, de parcă un comitet de savanți putea valida o construcție teoretică pe care realitatea o infirmase cu asupra de măsură: la cinci ani după apariția cărții a început o perioadă de trei decenii în care Europa a fost devastată de două războaie mondiale. În plus, doar în cazul lui Angell o carte i-a adus autorului său Premiul Nobel pentru Pace, o carte care picase deja testul realității! Pentru nimic mai mult decât bune intenții a mai fost însă acordat si altădată acest premiu...

În anii ’60, un alt laureat al Premiului Nobel, dar pentru economie, Paul Samuelson includea în edițiile succesive ale celebrului sau manual de economie o proiecție ce nu putea trece neobservată. Extrapolând ritmurile de creștere ale economiei sovietice și ale celei americane din acei ani, Samuelson „profețea” că depășirea producției Statelor Unite de către cea a Uniunii Sovietice va avea loc prin anii ’80 (era vorba despre produsul național brut al celor două țări). Încă mai uluitor este că, în ediția din 1989 a manualului său, Samuelson susținea că economia sovietică este o dovadă că o economie socialistă de comandă poate funcționa și chiar prospera!

În realitate, economia respectivă tocmai se prăbușea, Cortina de fier cădea odată cu simbolul său cel mai puternic, Zidul Berlinului, iar Francis Fukuyama proclama sfârșitul istoriei prin universalizarea democrației liberale. Aceasta este a treia și ultima profeție neîndeplinită la care mă refer. Fukuyama își exprima chiar îngrijorarea că ne vom cam plictisi dezbătând la nesfârșit probleme strict tehnice întrucât ne vor lipsi curajul, imaginația și idealismul pe care le presupuneau confruntările de natură ideologică.După trei decenii, este deja evident că sfârșitul istoriei ideologice a umanității nu este deloc aproape. Teza lui Fukuyama, foarte plauzibilă în contextul din anul lansării sale, 1989, s-a dovedit a fi doar încă o iluzie.

De ce Angell, Samuelson si Fukuyama n-au reușit să fie profeți în secolul lor? De ce au greșit flagrant în evaluările lor despre viitor, în timp ce Volcker ori de Larosière nu au comis astfel de erori în dezbaterea din 1994? Voi încerca să schițez un posibil răspuns, care constituie și explicația promisă mai devreme pentru relevanța pe care o are și acum acea dezbatere, pornind de la o clasificare a marilor personalități realizată de Isaiah Berlin. Filozoful britanic a scris un eseu în care îi împărțea pe oameni în două categorii: arici și vulpi. Originea acestei împărțiri se află într-un text al poetului grec Arhiloh, care spunea că ariciul știe un un singur mare lucru, în timp ce vulpea știe multe.

Ariciul nu se împacă deloc cu realitatea care nu se supune pe deplin viziunii sale teoretice sau unui principiu ordonator, în timp ce vulpea acceptă că realitatea este de o complexitate care depășește uneori capacitatea umană de înțelegere. Dacă ariciul se cantonează în teoria după care ar trebui, crede el, să funcționeze realitatea, vulpea tinde să se adapteze la realitatea capricioasă și consideră că teoria nu oferă mereu soluții adecvate realității. În viziunea lui Berlin, exemple de arici ar fi Platon sau Hegel, în timp ce în categoria vulpilor ar intra Aristotel ori Shakespeare.

Aș îndrăzni să spun că Angell, Samuelson si Fukuyama au anticipat greșit pentru că s-au bazat prea mult pe extrapolarea tendințelor pe care le-au identificat în trecut. Fie că era vorba de război și pace, de economia de piață și de cea planificată centralizat sau de democrație și totalitarism, ei au pariat, ca niște arici veritabili, pe teza liniarității istoriei. Iar istoria nu s-a lăsat modelată într-un astfel de tipar. Dimpotrivă, i-a contrazis categoric, preferând să execute volte spectaculoase în loc să evolueze cuminte pe coordonate previzibile.

Așa cum războaiele mondiale au demontat viziunea lui Angell despre o Europă „condamnată” la pace, iar anii ’80 au consfințit eșecul comunismului în fața capitalismului și nicidecum „prezicerea” lui Samuelson privind depășirea economiei Statelor Unite de către cea a URSS, cele trei decenii care s-au scurs de atunci au arătat că sfârșitul istoriei anunțat de Fukuyama este doar o utopie. Nimic nu se încheie pentru totdeauna, totul se joacă pe terenul alunecos al istoriei...

Vulpile care au purtat dezbaterea de la Londra din 1994 au înțeles acest adevăr și au știut că anii ’90, oricât de promițători erau din perspectiva clarificării și simplificării cadrului de politică monetară, nu vor însemna sfârșitul istoriei băncilor centrale. Acele clarificări și simplificări erau binevenite, dar nu rezolvau definitiv și irevocabil dilemele bancherilor centrali, după cum s-a dovedit în deceniile ce au urmat.

Probabil că unii cititori vor fi dezamăgiți constatând că volumul nu conține profeții tranșante, că nu oferă predicții despre cât va fi inflația peste un deceniu în Marea Britanie sau când va izbucni următoarea criză globală. Nu puțini vor fi cei ce vor resimți în formulările bancherilor centrali o anumită doză de ambiguitate. Dar și ambiguitatea poate fi constructivă, mai ales când Greenspan se află printre protagoniștii dezbaterii (deși trebuie spus că paternitatea termenului “ambiguitate constructivă” nu îi aparține acestuia, ci lui Kissinger). Înorice caz, ambiguitatea constituie unul dintre ingredientele rețetei actualității unei viziuni despre viitor, întrucât cunoașterea deplină a ceea ce va urma nu este posibilă. Iar actualitatea celor spuse în 1994 la Londra ține de profunzimea gândirii protagoniștilor, care nu s-au lansat în preziceri riscante despre cifrele și momentele de la „suprafața” viitorului, ci au mizat pe descifrarea subtilă a „esenței” acestuia, pe care o îngăduie învățarea atentă a lecțiilor trecutului.    

Dacă Francis Fukuyama s-a înșelat când a crezut că, în noua lume postistorică pe care o vedea venind în 1989, vom deveni nostalgici după trei lucruri care nu vor mai fi necesare – curajul, imaginația și idealismul –, Paul Volcker a identificat în 1994 trei valori esențiale, de cultivarea cărora va depinde mereu, dincolo de orice dezbateri punctuale privind indicatori sau obiective, imaginea pe care o vor avea băncile centrale în ochii publicului: continuitatea, credibilitatea și integritatea.

 

Versiunea în limba română a cărții a apărut la Editura Curtea Veche, în cadrul seriei noi a Colecției „Biblioteca Băncii Naționale a României”, lansarea volumului având loc la BNR la data de 22 ianuarie 2020. Titlul ediției originale din 1994 este „The Future of Central Banking”.

 

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Wilhelm Salater

Wilhelm Salater

Director adjunct, Directia Studii economice

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori