29 aprilie 1880!

 

Regele Carol I semna Actul de naștere al Băncii Centrale. Nași i-au fost Prim-Ministrul Ion C. Brătianu și Gânditorul, Omul Politic și Omul de Afaceri Eugeniu Carada. Ambii, reprezentanți de vârf ai elitei intelectuale a vremii! Elită care s-a implicat puternic și decisiv în procesul de emancipare socială, de educare și ridicare a moralului populației, premise cardinale pentru organizarea dezvoltării economice a țării și modernizarea societății.

Tot ce se întâmpla era istorie adevărată. Țara trăia experiențe noi, întâmplări noi, evenimentele dobândeau semnificații și sensuri noi. Banca Națională, care se alătura astfel noilor instituții specifice capitalismului, intra în istorie cu misiunea de a lansa România în cursa spre schimbare. Inserându-se între primele instituții de acest fel din lume.

Azi însă e 29 aprilie. De ce reiterăm momentul aniversar? Țara noastră, în 1880, își număra zilele pe stil vechi, după regulile Calendarului Iulian. Aveau să mai treacă 39 de ani până la 6 martie 1919, când România a optat pentru stilul nou, adoptând Calendarul Gregorian. Și astfel, 1 aprilie 1919 devenea 14 aprilie. Totodată, au fost renumerotate și zilele de dinainte de 6 martie 1919, așa că 16 aprilie avea să devină 29 aprilie.

 

Rădăcini și... ferestre

 

O bună ocazie, azi, de Ziua Băncii Naționale pe stil nou, să analizăm conexiunile dezvoltate de-a lungul timpului între centrele vitale proprii acestei mari instituții: coloana profesională, coloana morală, coloana culturală, infrastructura. Toate, laolaltă, redând sugestiv anvergura unei construcții solide, ce și-a încorporat în gene tot ceea ce societatea românească din acel timp, de la cumpăna secolelor XIX și XX, avea mai valoros: stilul civilizat de viață, etica muncii, cultul onestității, simțul civic, patriotismul decent.

Și – Nota Bene – este o bună ocazie să fie prezentată în adevărata ei lumină natura juridică a PATRIMONIULUI BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI, însoțită de două clarificări fundamentale: 1) acest patrimoniu, în întregime, constituie UN CORP UNIC; 2) iar proprietarul de drept și de fapt este de asemenea UNIC – BANCA NAȚIONALĂ   A ROMÂNIEI! Niciun drept și niciun fapt, prezent ori istoric, nu implică în vreun fel statul în proprietățile cuprinse în acest patrimoniu. Aceste clarificări au, acum, o relevanță extrem de importantă, în împrejurarea în care, pe rolul Camerei Deputaților, se află un proiect de lege – care a fost deja adoptat, în primă cameră, de Senat – proiect ce-și propune înstrăinarea de Banca Națională a unui întreg activ din propriul său patrimoniu: PARCUL CU PLATANI! Întorcând spatele Dreptului și Istoriei, proiectul în cauză pleacă de la premisa (STRÂMBĂ!) că Parcul cu Platani ar fi proprietate publică! A statului!

Această premisă reprezintă, înainte de toate, un neadevăr juridic. Statul român nu deține nicio creanță, niciun titlu, nici măcar cel mai neînsemnat act ce l-ar îndreptăți să se pretindă proprietar de drept sau măcar de fapt al Parcului cu Platani.

Si reprezintă, în același timp, un neadevăr istoric. Pentru că Istoria, ca și Dreptul, este martoră că a fost în firea lucrurilor ca Banca Centrală - având rădăcini atât de puternice și ferestre atât de larg deschise spre lume - să-și întemeieze reprezentativitatea pe politici demne de o instituție europeană, operă a capitalului uman ce și-a transmis din generație în generație o conduită profesională și morală desăvârșită. Și, în același timp, pe un patrimoniu impresionant, palatele Băncii Centrale a României înscriindu-se între cele mai frumoase clădiri de bănci centrale din lume.

Actualul guvernator al Băncii Naționale, Mugur Isărescu, s-a referit deseori la importanța legăturilor strânse între patrimoniul instituției și calitatea funcționalității ei. Într-un discurs rostit la Universitatea din Craiova, sublinia că „Asigurarea patrimoniului imobiliar al BNR nu a fost niciodată un scop în sine. BNR nu a acționat ca un dezvoltator imobiliar. Imobilele băncii au fost ridicate pentru a susține activitatea instituției, în strânsă legătură cu intensificarea dezvoltării economice a țării și cu sporirea tranzacțiilor comerciale. În același timp, amplificarea rețelei de agenții ale Băncii Naționale, care avea să contribuie la asigurarea creditului ieftin, a capitalului necesar progresului economic, a fost de natură să stimuleze, în toate reședințele de județ, construirea de sedii adecvate”.

În fața unui program atât de vast de edificări patrimoniale, ce se întindea pe întregul cuprins al țării, au apărut nu numai întrebări, ci au circulat și zvonuri cu privire la proveniența banilor ce au asigurat ridicarea tuturor acestor construcții. În discursul amintit, guvernatorul s-a referit și la acest aspect: „Circulă tot felul de neadevăruri. Se spune că erau banii statului sau, dacă nu erau ai statului, erau ai acționarilor. Fals! Ca orice bancă, societate pe acțiuni, în orice epocă și în orice loc din lume, BNR a desfășurat operațiuni bancare și a făcut profit. Din acest profit, un procentaj important a revenit întotdeauna statului român, în schimbul concesiunii dreptului de emisiune. BNR a primit însă, firesc, dividendele cuvenite. Un procentaj pentru sumele prevăzute an de an pentru cheltuielile curente a fost destinat realizării și dezvoltării patrimoniului imobiliar al BNR”.

 

 Timpul țării, timpul Băncii Naționale

 

 Din 1882 - când a cumpărat de la Ministerul Finanțelor Hanul „Șerban-Vodă”, în locul căruia și-a construit Palatul Vechi - și până în vara anului 1946 – când a cumpărat de la Societatea Română de Dare la Semn Parcul cu Platani – Banca Națională a Românie și-a constituit propriul patrimoniu, cuprinzând peste 150 de proprietăți imobiliare. O avere importantă, numărând Palatul din Lipscani, Palatul din Doamnei, Palatul Chrissoveloni, Parcul cu Platani, Hotelul Triumf, toate din București, sediile sucursalelor și agențiilor din țară, sanatorii pentru recuperarea sănătății, construcții cu caracter utilitar, terenuri. Acest avânt al construcțiilor a început deîndată ce, încă din primii ani ai deceniului 1880, devenise evidentă criza acută de clădiri ce ar fi putut să corespundă nevoilor Băncii Centrale. Așa că au fost achiziționate terenuri, au fost întocmite proiecte și, în fine, au fost ridicate clădirile de care era nevoie. În toți acești 64 de ani, Banca Națională a trecut prin momentede calm și de construcție pașnică, ori prin evenimente tulburătoare, după cum în însăși curgerea timpului României vremurile de prosperitate tihnită s-au împletit cu războaie sau cu crize economice, iar împrejurările istorice favorabile au alternat cu unele dintre cele mai nefavorabile.

Cert este că pretutindeni, în Capitală ori în reședințele județene, în jurul sediilor Băncii Centrale s-a închegat o viață economică și financiară activă. În București, mai cu seamă, dacă Banca Națională a ales să-și ridice Palatul Vechi în Lipscani, o zonă cu viață comercială intensă, în etapa imediat următoare s-a produs un fenomen în oglindă. Iar cartierul financiar, care s-a conturat și s-a dezvoltat rapid în jurul Băncii Centrale, a pus umărul la integrarea României în circuitul european al capitalurilor.

 

 De gardă la drapelul țării

 

Întotdeauna, de-a fost pace ori război, Banca Națională i-a fost de ajutor țării. Nenumărate dovezi, consemnate în documente de arhivă, probează că, în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea și în primii 15 ani ai veacului XX, dezvoltarea ființei țării a fost marcată de sprijinul solid al Băncii Naționale. Au fost puse în operă, în acel timp, proiecte de anvergură privind căile ferate, construcții de șosele, au fost create companii economice iar în țară au fost înălțate mari construcții reprezentative pentru stările de lucruri proprii României acelui timp.

În 1915, la cea de-a 35-a aniversare a Băncii Centrale, România se afla înaintea angajării în Primul Război Mondial. Era evidentă, în acel moment, contribuția substanțială a BNR la obținerea uneia dintre cele mai mari victorii economice din întreaga istorie a țării noastre. România, în toți acei 35 de ani, topise 300 de ani de înapoiere economică, situându-se pe locul 11 între cele 19 țări ce contau în acel timp în economia europeană. Depășisem Turcia, Suedia, Finlanda, Ungaria, Danemarca, Norvegia, Grecia, Portugalia. Cu o economie mai slabă, care ar fi înaintat în ritmurile de dinainte de 1880, pierderile țării înregistrate în război ar fi fost mult mai mari.

Și în următorii 30 de ani de frământări istorice – din 1916, anul intrării în prima conflagrație mondială, până în primăvara lui 1945 – Banca Națională a rămas de gardă la drapel. Într-o primă etapă, a dus o mare parte din greul războiului, finanțând majoritatea cheltuielilor în împrejurarea în care România a primit prea puține împrumuturi din țările aliate. Apoi, în anii interbelici, în prima etapă, a avut rolul decisiv în unificarea monetară a României Mari, sprijinind substanțial totodată refacerea economică a țării. Etapa a doua a perioadei interbelice a fost marcată de angajarea Băncii Centrale, în vremea Marii Depresiuni din anii 1929 – 1933, într-un efort susținut de a-i atenua impactul asupra populației și economiei. Mai departe, în timpul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, obiectivele Băncii Naționale au fost calmarea prețurilor, desfășurarea în condiții optime a programului aur pentru petrol și bunuri alimentare vândute Germaniei și, cu deosebire, cât a fost posibil, păzirea cu sfințenie a celei mai mari cantități de aur acumulate vreodată în România, comoară pe care a ascuns-o între stâncile de la mănăstirea Tismana. 

                    

La răscruce de vremuri și de șocuri

 

Cumplite vremuri se pregăteau!

Această grea prevestire, din Posedații lui Dostoievski, i se potrivea întocmai momentului aniversar din aprilie 1945. A 65-a aniversare a Băncii Naționale a României.

Nimeni nu avea cum să fie marcat plenar, la Banca Națională, de bucuria apropierii sfârșitului războiului. Da, bătrânul continent, obosit și îndurerat, își potrivea orologiile după noua oră a istoriei. Conturile se cam încheiaseră iar pacea era doar la câteva zile distanță. Dar vremurile ce se anunțau aduceau mai degrabă îngrijorări decât speranțe. Europa va fi nevoită să-și facă sul vechile hărți. Aveau să urmeze, nu peste mult timp, schimbări de granițe, despărțiri de populații, să se împartă geografia, economia, destinele, averile.

În iureșul evenimentelor petrecute de-a lungul întregului an 1945, fără să-și dea prea bine seama ce i se întâmpla, România s-a trezit dintr-o dată, prin jocul istoriei, dincoace de o graniță de sistem, ce avea să capete nefericitul renume de „cortina de fier”, într-o lume ce-i era străină. Dincolo de această graniță, trasată cu o teribilă brutalitate, era lumea în care trăise, își făurise un destin, dezvoltase o societate modernă și prosperă, după modelul occidental, de care se despărțea cine știe pentru cât timp.

Nu era niciun dubiu: pentru Banca Națională veneau vremuri rele. Avea să-și desfășoare activitatea într-o lume a negării piețelor libere, a economiei de comandă, a urei revărsate împotriva tuturor celor ce-și adunaseră averi prin muncă și competență și a luptei de clasă. Întregul corp profesional al Băncii Centrale întrezărea cum toate aceste previziuni sumbre aveau să-l lovească implacabil, pentru că era alcătuit din „foști”, oameni dintre cei predestinați să-și piardă averile și să înfunde închisorile.

Aceste previziuni sumbre erau...doar parțial adevărate. Fiindcă, în realitate, lucrurile aveau să curgă mult mai rău pentru mulți dintre specialiștii Băncii Naționale a României. Însăși Banca Națională, ca instituție reprezentativă a vechiului regim, ce se destrăma, se aștepta la ce ar fi putut fi mai rău. Inclusiv să-și piardă averea pe care, timp de 65 de ani, o adunase cu eforturi uriașe.

 

 Necunoscute sunt... capriciile istoriei

 

N-o să fac cronologia avansării comunismului în viața României, începută în primăvara anului 1945, odată cu instaurarea guvernului Petru Groza. Evenimentele sunt cunoscute. Și nici n-o să evoc tezele ideologiei marxist-leniniste. O face o întreagă literatură. Voi comenta însă două excepții de la aceste teze, mai puțin cunoscute, la care capii regimului comunist recurgeau fără să ezite când marxism-leninismul îi încurca în deciziile lor. Din aceste excepții s-a conturat, începând din vara lui 1946, o conjunctură ce a făcut ca Banca Națională să nu aibă parte chiar de toate relele la care se aștepta.

Cred că nu exagerez afirmând că nimic din ceea ce i s-a întâmplat Băncii Naționale a României, între 1945 și 1989, nu poate fi înțeles pe deplin de cei care n-au citit romanele lui Simonov, în vogă la noi prin anii 1960-1970.  Și, mai cu seamă, dacă nu le-au citit în cheia în care unele dintre aceste romane au fot scrise ...Simonov fiind un scriitor rus ce s-a aflat în multe împrejurări în preajma lui Stalin. El povestește, la un moment dat, o întâmplare crucială din Al Doilea Război Mondial. Trupele germane erau, în toamna lui 1941, la porțile Moscovei. Capitala Uniunii Sovietice era în pericol. Stalin a avut atunci o idee genială: să organizeze, la 7 noiembrie, paradă militară în Piața Roșie. Și-a pregătit o cuvântare înflăcărată, invocând toate marile figuri sfinte ale Maicii Rusia, iar la miezul nopții a convocat un grup de apropiați, între care și o prietenă marxist-leninistă înfocată, să asculte și să-și spună opiniile. Când Stalin a terminat de citit, prietena lui a replicat în nervi: „Cum, tu sacrifici valorile marxism-leninismului, nu le acorzi niciun cuvânt, și în schimb înșiri atâția popi?”...A urmat o clipă de tăcere. Apoi vocea lui Stalin a sunat tăios: „Cu valorile marxism-leninismului n-o să-i batem mâine dimineață pe nemți!”...După care nimeni n-a mai scos un cuvânt. A doua zi, în Piața Roșie, au triumfat valorile Maicii Rusia. Trupele treceau prin fața tribunei oficiale, îi prezentau onorul lui Stalin, după care plecau direct în linia frontului.

Conducătorii noștri comuniști, în toți anii 1945-1989, au înțeles și ei un adevăr simplu: cu tezele marxist-leniniste, atât de utile în lupta de clasă, nu puteai să procuri nici măcar un kilogram de portocale de pe piețele internaționale. Și că leii, „acoperiți” doar cu valori marxist-leniniste, nu circulau decât la noi acasă. Cum să fi cumpărat cu lei utilaje și chiar fabrici întregi, pentru programele de industrializare, când tot ce însemna tehnologie se cumpăra numai cu valută forte de sorginte capitalistă?! Așa că au început să protejeze căile pe care ar fi putut să intre în țară acest elixir – valuta forte!

Scrie Mircea Malița, în volumul de amintiri „Secolul meu scurt”, care reușise un aranjament în Statele Unite ale Americii pentru un împrumut  în dolari, cum l-a chemat Gheoghiu-Dej să vină val-vârtej acasă, l-a primit la vila lui de la Neptun, ca să-i asculte în direct povestea și să-i ceară să sondeze și alte căi de împrumutat valută. Iar Ceaușescu, în 1970, în pragul unui aranjament important cu FMI, a dat două legi ale Băncii Naționale într-un singur an, contrasemnând personal expunerile de motive, ca să ajusteze organizarea Băncii Naționale cât mai aproape de reglementările FMI. Și cum capitaliștii pretindeau, în materie de împrumuturi, să colaboreze cu Banca Națională, s-a ajuns ca instituția să devină... protejata regimului. Iar averea ei – tabu!   

Sigur că n-a curs continuu lapte și miere. A mai curs și otravă. În 1952, întreaga conducere a Băncii Naționale a fost destituită fără niciun motiv. Guvernatorul Aurel Vijoli și câțiva dintre colaboratorii lui au fost arestați. Un tânăr specialist de mare viitor, Costin Kirițescu, ce avea peste ani să fie supranumit părintele monedei și să devină membru al Academiei Române, a fost trimis pontator într-o cooperativă meșteșugărească de lângă București.

Istoria însă, atunci când e sfidată, se răzbună.  Consecința a fost intrarea României într-un dramatic haos financiar. Nu era decât o unică soluție: cei închiși au fost eliberați și repuși în funcții; Vijoli a fost numit consilier în aparatul guvernului și, după câteva luni, i s-a încredințat conducerea Ministerului Finanțelor. Și a scos țara din haosul financiar.   

Au fost și alte momente, și alte împrejurări în care liderii comuniști  n-au uitat că Banca Națională era o instituție cu mecanisme de esență capitalistă. Așa că au găsit mereu prilejuri s-o șicaneze. Dar obsesia lor – continua nevoie de dolari – i-a trezit mereu la realitate.

 

 Dovezi elocvente: legi, acte de proprietate...

 

 Istoria Parcului cu Platani, fascinantă şi contrariantă totodată, este ea însăși o probă puternică a dreptului de proprietate al Băncii Naționale. Și o dovadă că liderii comuniști, ori de câte ori interesul lor o cerea, nu se cramponau de tezele marxism-leninismului.

Parcul cu Platani. Este într-adevăr fascinantă povestea acestui loc din Bucureşti, care începe în vremea lui Cuza, cu grădina amenajată aici, cu platanii aduşi din străinătate şi cu organizarea în acest spaţiu a ceea ce avea să devină Societatea Română de Dare la Semn, care a fondat aici Poligonul de tir. Şi este, totodată, contrariantă în sensul că, trecând anii şi Bucureştii extinzându-se, în jurul poligonului de tir s-au ridicat case. România nu a fost un caz unic. Iar poligoanele, între case, au devenit un pericol public. Aşa că, în 1946, Federaţia Internaţională de Tir a dispus mutarea poligoanelor în afara oraşelor. Cât mai repede. Cine nu executa de îndată dispoziţia, nu avea să participe la competiţiile internaţionale din toamna acelui an.

Cum să rezolvi, fără bani, o problemă atât de grea? Premierul de atunci, Petru Groza, a găsit soluţia. A luat legătura cu şefii de la Banca Naţională, le-a amintit că numai acolo sunt bani şi că, în acelaşi timp, ei au de apărat un patrimoniu important în faţa naţionalizării care bate la uşă, prin urmare să facă bine să salveze ţara, să rezolve financiar problema poligonului și...să-și păstreze patrimoniul intact. În câteva luni, Poligonul a fost mutat în locul în care funcţionează şi acum, în Tunari.

Petru Groza a fost convingător. A promis că dacă țara va fi scoasă din impas și, până în toamna lui 1946, Poligonul de tir va fi mutat din Parcul cu Platani, nu se va atinge nimeni de proprietăţile băncii centrale. Și s-a ținut de cuvânt.

Această fină „urzeală”, țesută dincolo de ușile capitonate ale cabinetelor vremii, ar fi rămas o poveste,  dacă  nu s-ar fi concretizat  în actele și legile ce au urmat. Probe solide, incontestabile!

 

 BNR a fost etatizată...dar nu și naționalizată

 

În vara lui 1946, Banca Naţională a cumpărat Parcul cu Platani. În acelaşi timp, a achiziţionat o parte din pădurea Tunari, a defrişat locul şi a pregătit terenul pentru amenajarea poligonului. Acolo este şi acum Poligonul de Tir.

La 1 ianuarie 1947, BNR a fost etatizată. Legea de etatizare prevedea că toate acţiunile trec în patrimoniul statului, descărcate de orice sarcini, şi că... Ministerul Finanţelor va vărsa în contul BNR contravaloarea lor, ca să fie despăgubiţi toţi acţionarii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Despre proprietăţile din patrimoniul Băncii Naţionale: niciun cuvânt. Au fost, desigur, interpretări potrivit cărora nu era nevoie să fi fost făcută vreo adnotare expresă. O naţionalizare e... naţionalizare: instituţia devine a statului cu proprietăţi cu tot. Numai că nu aceasta este interpretarea legală. Am mers mai departe, spre adevăr, pe firul evenimentelor; dar şi al actelor normative. Și am reținut o semnificație de o însemnătate esențială. Și anume, că BNR, la 1 ianuarie 1946, a fost etatizată, dar nu și naținalizată. De patrimoniul instituției nu s-a atins nimeni.

După etatizare, BNR a devenit bancă a statului. Ceea ce nu înseamnă şi în proprietatea statului. Mai întâi, şi-a păstrat denumirea: Banca Naţională a României. A urmat, apoi, un proces de tranziţie. Din societate pe acţiuni, cadru juridic închis prin despăgubirile plătite acţionarilor, a dobândit treptat un nou statut. A devenit societate cu activitate economico-financiară, cu personalitate juridică atribuită prin lege, fiind organizată, tot prin lege, pe principiul gospodăririi economice proprii. Atribute ce deschideau calea pentru păstrarea tuturor proprietăţilor.

În primăvara lui 1948, în noile condiţii istorice de după abdicarea regelui Mihai, a apărut prima constituţie a noii republici. Este de reţinut unul dintre principiile constituţionale de bază: „Mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor“. Dar Constituţia, ca lege a legilor, fundamentează cadrul general în care să se înscrie regimul proprietăţii, fără să confere şi titluri de proprietate. Dovadă că, pentru a da viaţă acestui principiu constituţional, a fost nevoie de o lege specială. De Legea 119, din 11 iunie 1948. Legea naţionalizării. Şi pentru că, într-adevăr, Constituţia nu dă titluri de proprietate, legea din 1948 a consfinţit exproprieri si împroprietăriri. A expropriat întreprinderile private şi a împroprietărit statul. Despre proprietăţile Băncii Naţionale: din nou... niciun cuvânt.

În noiembrie 1948, la aproape cinci luni de la naţionalizarea tuturor averilor, a apărut, întărit prin lege, noul statut al băncii centrale. Schimbările structurale au fost exprimate convingător prin noua denumire: „Banca Naţională a Republicii Populare Române. Bancă de stat“. Dar noii instituţii de stat i-a revenit, prin lege, în deplină proprietate, întregul patrimoniu al Băncii Naţionale a României, ce a fost dobândit din primăvara lui 1880 până în toamna anului 1948...Curat principiu marxist-leninist!

Dacă Petru Groza a făcut o promisiune, în vara lui 1946, că nimeni nu se va atinge de proprietăţile BNR, şi dacă „fiind de cuvânt“ şi-a respectat-o... povestea asta are relevanţă numai pentru înţelegerea împrejurărilor în care a fost cumpărat Parcul cu Platani, cu acte legale, de către Banca Naţională. Atât. Mai departe vorbesc legile şi nu amintirile. BNR a dobândit prin lege, în 1948, confirmarea că îi este respectată deplina proprietate asupra întregului său patrimoniu, incluzând şi Parcul cu Platani. Şi nicio altă lege, de atunci şi până azi, nu a decis altfel.

 

 Atunci ca și acum...

 

Mărul discordiei, în cazul Parcul cu Platani,  îl constituie terenurile de tenis construite aici. Şi, cu deosebire, Marea Arenă  ridicată în 1972, înaintea finalei Cupei Davis din acel an, între România şi Statele Unite ale Americii.

Atunci, ca şi acum, România nu avea nicio arenă de tenis compatibilă cu standardele impuse pentru o partidă de asemenea anvergură.  Sub presiunea timpului foarte scurt, Ceauşescu a decis să fie ridicată – în câteva luni – o construcţie adecvată evenimentului. A fost ales  un spaţiu din Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale, folosită cu statut de „chiriaş“ de către Consiliul Naţional pentru Educaţia Fizică şi Sport, instituţie care îndeplinea, în acei ani, rolul de Minister al Sportului.

Am scris chiriaş între ghilimele pentru că în arhive nu există niciun act oficial de închiriere. Şi dacă nu există în arhive, înseamnă că nu a fost întocmit niciodată. Regimul comunist nu obişnuia să se încurce în formalităţi.

BNR deţine însă mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele şi, în consecinţă, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul - Administraţia Financiară; plătitorul – Banca Naţională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.

Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăţi efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici. O notă contabilă atestă plata de către Banca Naţională a zgurei roşii adusă de la Oradea pentru aceste terenuri.

Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) şi Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri (viitorul CNEFS),  privind construcţia unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca se Stat este de acord să pună la dispoziţie în vederea construirii sălii de sport o porţiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porţiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanţe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

Acest proces verbal a fost încheiat, semnat şi parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR şi cea de   chiriaş a CCFS sunt indubitabile. Peste 28 de ani, în 1988, într-un referat al CNEFS (repet, denumirea de atunci a Ministerului Sportului) se menţiona că, potrivit hotărârii conducerii de partid, ministerele, celelalte organe centrale şi locale au obligaţia să inventarieze toate imobilele pe care le au în folosinţă, inventarele urmând să fie trimise comisiei centrale de raţionalizare a spaţiilor. Important! În fişa destinată spaţiului din str. Dr. Lister 37 (a doua intrare în Parcul cu Platani) sunt făcute următoarele specificaţii: „Cod domeniu – 17; titlu de deţinere – CNEFS; calitatea deţinerii - chirie la BNRSR“. Coroborată, această fişă, cu declaraţiile de impunere pentru Parcul cu Platani, întocmite de Banca Naţională cu specificaţia „proprietar“, şi cu alte numeroase documente, exprimă clar că niciodată, în anii în care CNEFS-ul  a folosit Parcul cu Platani pentru activităţi sportive, Banca Naţională nu şi-a pierdut dreptul de proprietate. Şi nici nu i-a fost pus vreodată la îndoială acest drept.

A existat şi un interes pragmatic ca Parcul cu Platani să nu-şi schimbe proprietarul, să rămână deci al BNR, dar să fie exploatat de Ministerul Sportului. Motivul nu e greu de înţeles: pentru a doua oară, în numai câţiva ani, Banca Naţională era forţată să contribuie la cheltuielile mişcării sportive. Şi a contribuit substanţial.

Marea Arenă de tenis, pe care s-a jucat finala Cupei Davis, la ridicarea căreia a fost implicată conducerea de partid şi de stat, nu avea cum să fie o construcţie durabilă având în vedere timpul scurt în care s-au finalizat lucrările. Când a fost gata, au adus acolo 5000 de militari, care au bătut din cizme, după care s-a dat verdictul: „Rezistă!“...Şi a rezistat până în 2016. Din 1991 însă, când Parcul cu Platani a revenit în folosinţa Băncii Naţionale, proprietarul de drept, şi până în 2016, aici s-au desfăşurat toate marile competiţii de tenis, interne şi internaţionale, organizate în România.

 În 2016, Arenele BNR nu au mai primit aviz de funcţionare de la ISU. Şi nu pot fi renovate de Banca Naţională pentru că nu-i permite legea. Durata  fizică  de exploatare fiind expirată, România nu mai are nicio arenă de tenis care să găzduiască mari competiţii internaţionale.  Pe fondul acestei nefericite realităţi a început contestarea dreptului de proprietate al BNR asupra Parcului cu Platani.

 

 Legi și principii

 

Dreptul de proprietate este sacru şi inalienabil. Iar când este pus în discuţie,  indiferent din ce motiv, argumentele, probele trebuie să se subordoneze  LEGII şi să rămână în graniţele PRINCIPIILOR.

Dacă este cert că proiectul de lege privind reîmpărţirea Parcului cu Platani, care a fost votat de Senat în primă cameră, iar acum se află pe rolul Camerei Deputaţilor, încalcă flagrant dreptul de proprietate al Băncii Naţionale, această certitudine se bazează pe probe istorice, pe acte comerciale, pe norme de drept. Şi, mai presus de toate, pe o lege din timpul regimului comunist, de la sfârşitul anului 1948, de după Marea Naţionalizare, care consfinţeşte că toate proprietăţile Băncii Naţionale a României, dobândite înainte de 11 iunie 1948, trec în proprietatea noii bănci centrale a ţării – „Banca Republicii Populare Române. Bancă de Stat“...

Din analiza tuturor acestor probe se desprind trei concluzii: 1) masivul transfer de averi din proprietăţi private în proprietatea publică a statului, produs prin efectul legii din 11 iunie 1948, a ocolit – cu bună ştiinţă! – proprietăţile Băncii Naţionale; 2) după ce marele val de naţionalizări a trecut, statul a pecetluit prin lege dreptul noii bănci centrale - devenită Banca Republicii Populare Române - de a-şi păstra toate titlurile de proprietate asupra averilor sale istorice; 3) niciodată, de la sfârşitul anului 1948 şi până la 22 decembrie 1989, nu a apărut vreo lege care să modifice această realitate. Căci numai o lege care să prevadă, negru pe alb, şi mai cu seamă expres, că averile Băncii Naţionale îşi pierd statutul de proprietăţi de drept privat şi trec în proprietatea publică a statului... numai o astfel de lege, deci, ar fi putut să schimbe realitatea înfăţişată în Decretul nr. 320/1948, act normativ cu putere de lege.

Așadar, autorii proiectului de lege adoptat de Senat, propunându-şi să restructureze acest patrimoniu, Parcul cu Platani - împărţindu-l între Banca Naţională, căreia ar urma să-i revină în folosinţă şi nu în proprietate în jur de o treime din întregul activ, şi între... cine va decide guvernul să  primească tot în folosinţă celelalte două treimi – au căzut într-o capcană logică. Au ajuns la concluzia falsă... că, în numele statului, ar fi îndreptăţiţi să facă o astfel de împărţire. Şi asta pentru că au plecat de la o premisă falsă: aceea că Parcul cu Platani ar fi „proprietate publică a statului“.

Pe ce s-ar fi putut întemeia această premisă? Acte NU există!  Nici probe istorice! NU există! Şi nici  vreo lege de NAŢIONALIZARE! Din atâtea negaţii se naşte o întrebare: cum este posibil ca atâta muncă şi atâtea eforturi, susţinute atâta amar de vreme de Banca Naţională, cu bani grei, pentru ca fiecare metru pătrat din patrimoniul său să fie construit ori achiziţionat, renovat şi consolidat, apoi întreţinut... şi dintr-o dată să-i fie şters din drepturile de proprietate un perimetru de mai bine de zece hectare? Cum?  Cu o singură propoziţie strecurată într-un proiect de lege!  Întrebarea corectă nu este, nu are cum să fie: „Cum e posibil?“  Ci: CUM  POATE FI ADMISIBIL?

Pentru că, într-o istorie de 74 de ani, de când Parcul cu Platani a fost cumpărat de Banca Naţională, cu acte în regulă, nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să-i pună sub semnul întrebării dreptul de proprietar. În afara unor referiri de natură ideologică - şi nicidecum juridică! – ce au dat naştere unor dezbateri de idei, cu întrebări şi răspunsuri fără nicio legătura cu Ştiinţa şi Practica Dreptului.

Două dintre aceste întrebări, iscate după 1989, sunt relevante în acest sens: 1) Banca Naţională a României, cea de astăzi, este continuatoarea băncii centrale din perioada 1880 – 1946? ; 2) Banca Naţională, în timpul regimului comunist, şi-a păstrat ori nu drepturile de proprietate asupra patrimoniului dobândit pînă în 1946?  Sunt două întrebări legate una de alta.  Cu unele răspunsuri, contaminate de confuzii ideologice, care tind să rupă istoria BNR în două – înainte şi după 1946.

Dacă etatizarea Băncii Naţionale a României, prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al titlurilor acţionarilor către stat, nu şi întreruperea personalităţii juridice a acestei instituţii fundamentale a ţării, înseamnă că a existat un interes. Iar Decretul 320/1948 întăreşte faptul că Banca Naţională de dinainte de 1946, cea dintre 1946 şi până în 1989 şi cea de azi sunt una şi aceeaşi persoană juridică. Tot aşa cum a existat un interes puternic şi de durată ca proprietăţile BNR de până în 1946, inclusiv, să fie păstrate de-a lungul regimului comunist.

Arcul peste timp, deschis în secolul al XIX-lea, reflectând tot ceea ce istoria Băncii Naționale a României a adunat timp de 140 de ani, până azi, este o mare lecție de viață. O șansă ca să vedem mai bine prezentul, să-l înțelegem, să cercetăm cât mai aproape de esența lor vremurile care s-au scurs.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori