The next crisis will not conform to our old mental maps; establishing partnerships with those who understand the new landscape is vital to prepare for it.” - Ian Goldin -

Menționam în prima parte a opiniei pe tema rubricată în titlu că, de la criza financiară încoace, asistăm la o stimulare a gândirii economice în ceea ce privește explicarea și contracararea crizei, structurarea măsurilor, politicilor, mecanismelor și a noilor instituții care, pe de o parte, să asaneze cât mai mult din efectele crizei, iar, pe de altă parte, să se crească reziliența economiilor la șocurile asimetrice și prevenirea acestora. Am categorisit demersurile făcute ca fiind o moștenire în sensul îmbogățirii patrimoniului intelectual legat de gestiunea economiilor, iar o dimensiune a acestuia vor fi lecțiile de reținut. În ceea ce privește asanarea efectelor crizei financiare, la mai bine de 10 ani de la declanșarea ei, moștenirea intelectuală, academică și de pragmatism, constă în conştientizarea faptului că modul tradițional de acțiune, pentru a restabili echilibrele macroeconomice, a fost neadecvat.

Programele de austeritate, mai mult sau mai puțin severe, și-au dovedit ineficiența pe termen lung, cu impact negativ asupra capabilității țărilor aflate în dificultate de a relua creșterea economică la nivelul antecriză. De altfel, redresarea globală a demonstrat căderea la jumătate a ritmurilor de creștere economică și fragilizarea acesteia, urmare a scăderii PIB-ului potențial, reluării creșterii datoriilor publice, pericolului la limită de deflație, slaba revenire a investițiilor și perlatarea neîncrederii în eficiența politicilor urmate de guverne. Băncile centrale, în cea mai mare parte, au intrat în perioada politicilor monetare neortodoxe, configurând relaxarea cantitativă, concomitent cu reducerea costului banilor, prin care au încercat să sprijine ineficiența eforturilor guvernelor, ducându-și propriile și puținele instrumente la limita maximă de posibilă calibrare a lor.

Ian Goldin, Director al Oxford Martin Programme on Technological and Economic Change şi profesor la University of Oxford (unde predă despre Globalizare şi Dezvoltare), avertizează, nu mai departe decât în luna septembrie 2020 (vezi lucrarea „Rethinking Global Resilience”, în Finance & Development, sept. 2020) cu două gânduri, pe care le găsim subliniate şi de alte personalități. Primul se referă la modul de a acționa în fața unei viitoare crize, fiind exclusă aceeași conduită a abordărilor economiștilor. Al doilea gând este nevoia de a coopera şi a face parteneriate cu cei care înțeleg deja schimbările, un lucru vital pentru viitorul rezilienței globale, sub toate aspectele vieții umane. Motto-ul la lucrarea sa, citată mai sus, subliniază că pandemia s-a infiltrat în toate zonele de avarie ale vieții noastre economice şi sociale, iar singurul remediu care ne rămâne este cooperarea internațională. Despre necesitatea cooperării internaționale s-au exprimat deja multe personalități, rămâne important ca politicienii să-şi revină şi să întoarcă faţa către aceasta.

Acțiunile postcriză, în sens de prevenție și reziliență la șocurile asimetrice de anvergură, sunt cu adevărat mai inovative și constructive, în măsura în care ajung cât mai repede în stare operațională. Demersul definitivării lor se poticneşte tot mai mult de introvertirea statelor din motivele percepției că „sunt lăsate” să se descurce singure. Până la un punct, evoluţia pandemică confirmă această percepție. Îndemnul la cooperarea globală sau regională a produs soluţii cu întârziere, corespunzător vitezei reacțiilor de sprijin ale, de exemplu, FMI, G-7 și, pe ultimul loc, UE. Problema de fond a fost asigurarea fie de resurse suplimentare de finanțare a datoriilor externe, fie reducerea sau iertarea acestei poveri, mai ales în cazul economiilor emergente, cu un nivel mic și foarte mic al veniturilor. Cum redresarea economică robustă întârzie, în ciuda relaxărilor fiscale și monetare, se vorbește tot mai mult de deflație, pericolul acesteia bântuind economiile europene și parțial pe cele din America. Spectrul situației din Japonia capătă extindere, o economie care s-a luptat două decenii cu deflația, în ciuda investițiilor semnificative și eforturilor (guvern, bancă centrală) de a crește inflația. „Boala japoneză” arată că ieșirea din deflație va necesita încă mult timp infuzie financiară (unii analiști afirmă că infuzia financiară ar trebui să devină permanentă). Cum se va putea face însă acestui lucru, când deja resursele proprii sunt epuizate (îngustarea spațiului fiscal până la dispariția lui), iar cele atrase pun o presiune mare pe viitorul economiilor, îndatorate deja peste limitele lor de sustenabilitate?

Problema deflației devine centrală când se observă că toate instrumentele ieșirii din ea și-au pierdut eficiența, iar factorii care ar relua procesul inflaționist devin inerți. Avertizările de până acum, asupra faptului că pericolul revenirii ei este justificat de măsurile luate pentru a face față pandemiei, nu sunt suficiente pentru efecte economice reale. Corelațiile mainstream economics par să nu mai funcționeze, deși pomparea de lichiditate (sună cunoscută axioma că inflația este un fenomen monetar) ar trebui să ducă, la un moment dat, la revenirea inflației. Dar, cum nu se știe care și cum va fi sfârșitul pandemiei, tot așa nu se poate aprecia când se poate renunța la pomparea de fonduri menționată. Dimpotrivă, această incertitudine a determinat prelungirea programelor de relaxare cantitativă a unor bănci centrale. În mod vizibil apare problema comportamentului economic neadecvat al subiectului economiei – consumatorul, investitorul – la care propensiunea de a economisi a devenit mai puternică în fața incertitudinilor și lipsei de încredere în efectul politicilor publice. Aceasta din urmă - încrederea - și-a pierdut trendul revenirii după criza financiară, odată cu instaurarea pandemiei, iar efectul relaxărilor fiscale și monetare propune un viitor nesigur economiilor, la momentul scadențelor de revenire la normalitatea, așa cum este ea definită de manualele tradiționale de economics. Scadența, însă, este precedată de efectele indeciziei liderilor și al tergiversărilor din mai toată lumea, mult mai vizibile în UE. Mai este valabilă această normalitate, când se vorbește tot mai mult de „new normal”? În ce va consta aceasta, dacă nu vom accepta din moștenirea măsurilor contra pandemiei ținerea economiile măcar în stare de plutire?

Suntem în fața a două riscuri sistemice, suficient de severe la adresa stabilității financiare europene și globale: (1) până unde mai merge îndatorarea și (2) cum trebuie partajată responsabilitatea guvernelor și a băncilor centrale? Responsabilii băncilor centrale privesc din nou cu seriozitate politicile fiscale, invocând că, la efortul lor, trebuie adăugate eforturile guvernelor, dacă se dorește o revenire la o creștere economică sănătoasă. Ce trebuie înțeles însă prin viitoarea creștere economică sănătoasă, într-o lume în totală schimbare? Deocamdată avem de reținut intuițiile sintetizate de unele personalități, asupra a ce este de făcut. Ele decurg din confruntarea cu criza pandemică a anului 2020 și credința că astfel de pandemii ne vor însoți viața economică: „la situații excepționale avem nevoie de măsuri de excepție” (Georgieva Kristalina, directorul general al FMI); „trebuie să facem tot ce este necesar” (Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene); „recesiunea anului 2020 este mai profundă, iar redresarea din 2021 mai înceată” (Gita Gopinath, economist șef, FMI). Aceste intuiții ar fi singurele certitudini din marea incertitudinilor care ne frământă. Credem că, dacă le-am privi în profunzimea înțelesului lor, ar fi uşor de a ne feri de capcana soluțiilor trecutului de asigurare a echilibrelor de macrostabilitate și sustenabilitate.

Formula PIB este demult contestată, ca reflectare corectă a fenomenului de creștere economică, dar ea continuă să fie folosită în toate modele econometrice, cu rezultate departe însă de ceea ce se întâmplă în realitate. Este unul din motivele care explică renunțarea sprijinului economiștilor de către politicieni, criza financiară punându-i la zid pentru prognoze eronate și lipsă de soluții imediate, care să-i salveze prin atenuarea efectelor șocurilor în faza lor incipientă și nu după osificarea lor. Revenind la formula PIB, trebuie să reflectăm la efectul închiderii școlilor, dincolo de încercările de a le deschide, când o analiză a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) relevă un impact de -1,5% pierdere medie în PIB pentru următorul deceniu. Se pare că avem nevoie de o redefinire a „factorilor de productivitate”, dacă raportul menționează că „pierderile de ore de învățare vor duce la o scădere a abilităților dobândite” de oameni, de care depinde productivitatea muncii lor viitoare. Studiul OECD ne mai spune că pandemia a afectat, cu doar o treime dintr-un an școlar, sistemele de educație din 37 de state cu economii dezvoltate, plus alte nouă țări, dar efectele pe termen lung vor fi serioase în materie de patente, invenții, creativitate etc. Şcoala viitorului postpandemic nu va fi restructurată la vreme pentru noua normalitate. Un calcul simplu mai arată că, în cazul SUA, acea pierdere de -1,5% din PIB ar fi echivalentă cu 15.300 miliarde de dolari!

Relevanța directă a educației pentru creșterea economică apare cuantificată pentru prima dată într-un context de inhibare a ei pe cale administrativă când, în mod normal, indicatorii ei ar fi trebuit urmăriţi în normalitatea existentă. Dar, ceea ce este important, spun acum experții, este faptul că, de acum încolo, seria de date utilizate în modele de prognoză a creșterii economice trebuie să includă indicatorii (efecte măsurate ale) pandemiei, așa cum sunt și nu normalizate, aşa cum se obișnuiește. Poate eliminarea excepțiilor din seriile de date au adus de mult erori în prognoze, așa că pandemia are, pe lângă multe alte influențe, impact metodologic.

Sintagma „noua normalitate”, aflată pe buzele tuturor, este descrisă de lumea economică, financiară, științifică și medicală drept ceva care nu va mai semăna cu nimic din „vechea normalitate”. Este propagată ideea unei tranziții, respectiv diluarea căilor tradiționale de atac a unui șoc economic, printr-o nouă cale de abordare a dimensionalităților lumii în care trăim. Șansa ei a fost pregătită de revoluția în IT, fără de care efectele negative ale distanțării nu ar fi putut fi contracarate nici măcar pe jumătate. În jurul IT se configurează noua normalitate – digitalizarea, IA – cu insistențe asupra a toate politicile conduse de guverne și bănci centrale, din motive de eficiență Se cere stăvilirea efectelor schimbărilor climatice, o provocare la care dacă se va răspunde în mod adecvat, se va schimba într-adevăr lumea.

Dacă nu o vom face, înseamnă că nu am învățat nimic din lecțiile ultimei crize financiare, iar de atunci și până la pandemie am tras după noi tradiționalismul ultimelor două secole și jumătate. Măsurile de natură fiscală, luate prin celebrele planuri de austeritate, au fost disproporționate și au înrăutățit situația multor țări, prin lipsa de efect asupra micșorării datoriilor suverane. Acestea au crescut și vor deveni și mai împovărătoare, dacă vom reveni la pragurile teoretice anterioare. Deși datoriile sunt mari, din punctul de vedere al necesității finanțării și refinanțării, inflația nu-și revine, iar structura ei se schimbă, anunțând noi provocări. În cazul României, de exemplu, în luna august 2020, rata inflației anuale scade la 2,7%, comparativ cu peste 4% în decembrie 2019. În schimb, crește la segmentul produselor alimentare cu peste 5%, ceea ce anunță unde și de ce se limitează consumul în perspectiva incertitudini veniturilor și extinderea sărăciei.

Zona euro este marcată deja de deflație, iar euro se întărește, afectând competitivitatea unei producții de bunuri și servicii aflate în convalescență. Conexiunea îngrijorează decidenții BCE, iar ședința de politică monetară din 10 septembrie 2020 menține calibrarea instrumentelor, ceea ce denotă că nu s-a putut răspunde încă la întrebarea „încotro?”. Ipotezele analiștilor, bazate pe normalitatea prezentului, sunt infirmate de concluziile formulate la conferința de presă ținută de Christine Lagarde: cadrul de politică monetară a BCE rămâne neschimbat pentru că avem de a face cu „only minor alterations to its macroconomic forecasts for the EZ”, deși de la începutul anului euro s-a apreciat cu 5,4% față de dolarul SUA. Scuza constă în faptul că BCE nu țintește cursul euro. Se recunoaște însă că aprecierea influențează stabilitatea prețurilor, mandat al BCE: „it is clear that the external value of the euro is an important determinant of price setting in the euro area. We do not target the exchange rate, but we monitor it very carefully what can the ECB do now”. Ca urmare, injecția de lichidate prin programul Pandemic Emergency Purchase continuă la noul nivel ridicat din luna iunie 2020, cu un plus de 600 miliarde de euro, ajungându-se la un total de 1350 miliarde euro. Se confirmă implicarea BCE, cât va fi nevoie, și în niciun caz retragerea sa prematură din PEP.

Încotro vor merge divergențele și distorsiunile create de pandemie în zona euro rămâne o necunoscută. Aceasta înseamnă că trebuie direcționate cât mai multe fonduri, mai ales către SM cele mai afectate și, culmea, afirmă Lagarde, tocmai către aceste SM „are likely to come out of the process with less recovery than the others”. Înseamnă că distorsiunile vor continua, aluzia fiind făcută de Lagard cu multă delicatețe (balanced tone), după cum a reflectat după conferință Jai Malhi de laJP Morgan Asset Management. De ce era nevoie de respectiva afirmaţie? Pentru că prin ea, sau spusă altfel, se amintea de un mesaj mult repetat și de alți foști președinți ai BCE în timpul și după criza financiară (Tichet și Draghi) că numai o politică fiscală expansionistă a guvernelor poate fi principalul stimulent de a se ieși din criza economică, dar, poate, doar sprijinit de BCE („main lever of stimulus in this crisis and that the ECB will likely be the supporting act”). Oare unde mai găsim locul programelor de austeritate?

Datele statistice evocate de Lagarde arată că, suma combinată a măsurilor fiscale luate de SM la nivel național din zona euro, reprezintă cca. 4,5% din PIB, în timp ce garanțiile asumate de acestea pentru finanțările extra se ridică la 20% din PIB. Doar un astfel de accept – fiscal boost – și-a dovedit impactul pozitiv, ca răspuns la criză și va fi motorul pentru creșterea perspectivei indicatorului inflației (Lagarde). Același analist, Jai Malhi, menționa alte două lucruri de avut în vedere de către academicii în teoria economică: (i) neschimbarea politici monetare a BCE de la ultima reuniune reflectă, mai de grabă, limita eficacității ei pentru eventuale opțiuni rămase la dispoziție, decât confortul BCE la actuala stare economică a zonei euro; (ii) aprecierea euro este îngrijorătoare și va îngreuna acțiunea BCE de a genera inflație numai prin politica ei. Lagarde confirmă că focalizarea BCE pe stabilitatea prețurilor este evidentă, ca o piatră de încercare în strategia oricărei bănci centrale, iar acestui obiectiv îi va acorda toată atenția, inclusiv cu atenționarea ce va fi cerută și guvernelor.

În acest context, există voci care ridică problema indicatorilor prag, care pot da funcționalitate optimă zonei euro și monedei unice. Ele se îndreaptă spre regândirea acestor praguri prin creștere, fiind sugerată majorarea procentului de 3% din PIB pentru deficitul bugetar (propuneri de 5%) și 90% din PIB pentru datoria publică, față de 60%. Propunerile sugerează, în fapt, necesitatea unei noi calibrări a stimulentelor fiscale, cu menținerea pragului inflației de 2%, ca definiție cantitativă a stabilității generale a prețurilor. Acest lucru, doar până la, poate, momentul când pericolul deflației va dispărea (vezi:Sebastian Dullien, Christoph Paetz, Andrew Watt, Sebastian Watzka, în: „Proposals for a reform of the EU fiscal rules and economic governance”, June 2020).

Deocamdată, limitarea deficitului la 3% din PIB pentru SM ale UE este suspendată pe perioada necesităților de stimulente fiscale și, probabil, această relaxare se va prelungi în paralel cu continuarea stimulentelor respective până la revenirea la normalitate, moment încă incert. Dezbaterile miniștrilor de finanțe din zona euro, prezidate pentru prima dată de noul șef al Eurogrupului, Paschal Donohoe la începutul lunii septembrie 2020, au lăsat să se înțeleagă că este prematură retragerea stimulentelor fiscale -, Paolo Gentiloni, Comisarul pentru economie, afirmând că acest lucru ar fi un risc prea mare pentru economia UE - , iar din alte declarații ulterioare ale unor oficiali s-a reținut ideea că nici în anul 2021 regula deficitului de maximum 3% din PIB nu se va aplica. Termenul revenirii regulii a fost plasată din nou la „momentul normalității”, încă necunoscut. Ceea ce se cunoaște este perspectiva economiei UE pentru anul 2020 care, în opinia Comisiei Europene, va marca o contracție fără precedent, de 8,3%, după o creștere de 1,5% în 2019. Momentul revenirii la normalitate rămâne legat, însă, de succesul reformelor pe care le presupune punerea în aplicare a fondului de redresare. Nu este minimizată, nici vorbă exclusă, problema găsirii vaccinului anticovid, singurul care poate readuce angajații la lucru, dar și înaintarea cu alte proiecte care lâncezesc. Este şi cazul Uniunii Bancare, căreia îi lipsește schema comună de garantare a depozitelor.

Insistența pe stimulentele fiscale și continuarea lor nu este întâmplătoare. Isabel Schnabel, membră a Consiliului Executiv al BCE, prin prezentarea făcută la Centre for European Reform and Eurofi Financial Forum (11 septemebrie 2020) a încercat să răspundă la întrebarea care chinuie analiștii: politica monetară aplicată de BCE în prezent este mai dăunătoare și ce alternative ar putea fi („Is the current ECB monetary policy doing more harm than good and what are the alternatives?”). Plecând de la ideea că euro a fost construit pe principiul dominanței monetare și independenței BCE, este bine să se urmărească cum au evoluat schimbările interactive între politica fiscală și cea monetară, în contextul modificărilor în mediul macroeconomic. În 1999 când s-a creat BCE, toate băncile centrale dispunând de un larg spațiu de acțiune, dobânzile de politică monetară stabilite pe termen scurt având efecte bune asupra inflației pe termen mediu. Situația prezentă, caracterizată de Schnabel prin „evoluția lentă a factorilor structurali, ca tendința lentă a creșterii productivității muncii, îmbătrânirea comunităților și economisirile globale excesive”, a condus la un declin pe termen lung al echilibrului real al dobânzilor, cu impact asupra reducerii spațiului de manevră al politicilor monetare convenționale.

Recurgerea la politici monetare neconvenționale a suscitat comentarii privind efectele lor colaterale adverse în timp, chiar dacă ele și-au demonstrat eficacitatea în stimularea economiilor la un nivel foarte jos al dobânzilor. Dobânzile centrale aproape de plus sau minus 0% au devenit, alături de cadrul unei conduite acomodative, o caracteristică a politicilor monetare a principalelor bănci centrale. Rămâne însă întrebarea legată de consecințe, dacă sunt de bun augur sau nu.

Schnabel sugerează trei consecințe importante. Prima, este creșterea importanței politicii fiscale ca instrument stabilizator macroeconomic, în condițiile unor dobânzi joase. Politica fiscală trebuie să devină și ea acomodativă pentru a salva economia de ritmuri joase de creștere dar, și acum, de capcana deflației. Expansiunea fiscală se dovedește utilă în conjunctura creată de pandemie, ea susținând cererea şi asumându-și și costurile crizei. Politica monetară poate completa aceste efort, dar, prin caracterul ei de propagare uniformă la nivel de țară, nu poate răspunde dificultăților diferite cu care se confruntă comunitățile sau regiunile. Ca urmare, nu este recomandabil să se recurgă la măsuri fiscale constrângătoare, când politica fiscală trebuie să răspundă unor necesități spațiale și structurale diferite, iar îndemnul pentru un rol mai activ al său în astfel de condiții nu trebuie confundat cu teoria monetară modernă (MMT), care neagă constrângeri bugetare temporare. Schnabel, ca mulți alții, susține că o dată ce economia și-a revenit și s-a înscris pe un trend sustenabil, politica fiscală trebuie să fie orientată pentru a-și crea spațiul vital pentru viitor, lucru mereu susținut de economiști. Activismul politicilor fiscale și structurale poate întări și independența băncilor centrale, asigurându-le spațiul monetar de care au nevoie pentru viitor, în fața unei alte crize. Expansiunea fiscală contraciclică, dupăDeLong, J. și Summers, L.H. („Fiscal Policy in a Depressed Economy”, Brookings Papers on Economic Activity, Economic Studies Program, The Brookings Institution, Vol. 43, No 1, pp. 233-297, 2012) citați de Schnabel, ar putea rezulta, pe termen lung, în scăderea datoriei publice, ceea ce ni se pare normal prin revenirea la buna funcționare a economiei.

În al doilea rând, spune Schnabel, intervențiile cu stimulentele fiscale s-au dovedit nu numai utile, ci și eficiente, fie din punct de vedere pragmatic (suferințe mai mici pentru mediul de afaceri și indivizi), fie din punct de vedere al așteptărilor: reacția băncilor centrale, în sens de politică monetară restrictivă, ce ar urma și anticiparea de către investitori a unor dobânzi joase, pe o perioadă de timp mai îndelungată, ca urmare a modului în care se acomodează la răspunsul fiscal.

În al treilea rând, costurile unor datorii mai mari ar fi mai mici pentru bunăstarea populației, întrucât relaxarea fiscală nu mai impune obținerea de excedente bugetare primare, atât timp cât dobânzile nominale sunt sub rata nominală de creștere economică, iar fondurile publice vor fi folosite, cu prioritate, pentru creșterea impactului unor externalități asupra economiilor, ca schimbările climatice și infuzia de noi tehnologii.

Fără îndoială că soluțiile la controlul datoriilor rămân, acum mai mult decât oricând, creșterea PIB-ului potențial prin reformele structurale impuse de noua normalitate a lumii post-pandemie (oportunitățile sunt deja la îndemână chiar cu cheltuirea brumei de resurse) și consolidarea fiscală. Schimbarea trebuie privită în sensul secvențialității acestor procese și nu concomitenței, care s-a dovedit dezastruoasă în timpul crizei financiare. Premisa este să nu considerăm permanente nici condițiile fiscale de azi, dar nici să distrugem semnele incipiente ale unei redresări, prin care să observăm că angajamentele guvernelor de a câștiga spații fiscale devin iluzii.

Lecțiile noi spun că (i) nici sprijinul fiscal nici cel monetar nu trebuie retras până nu există convingerea unei creșteri sustenabile pe termen lung. Atenție însă, la structurile economice reformate spre noul normal, care au nevoie de resurse financiare cel puțin pe termen mediu; (ii) consolidarea fiscală trebuie începută atunci când redresarea economică devine matură (iată un nou atribut al ei!), produsă nu prin austeritate, ci prin ”maximizarea măsurilor prietenoase ale creșterii economice” (maximise the use of growth-friendly measures), idee dezvoltată încă din 2017 (și uitată, când unii vorbesc din nou despre nevoia sau pericolul unei noi austerități), în „The composition of public finances in the euro area”, ECB, Economic Bulletin, Issue 5, 2017). Din nivelul ridicat al datoriilor publice, care se vor menține o perioadă îndelungată de timp, avem de învățat un lucru teoretic bine cunoscut, dar nu prea aplicat: în perioadele de creștere economică toate guvernele trebuie să-și asigure un spațiu fiscal suficient pentru a depăși vremuri rele, ca cele prezente. Lecția a constituit un apel puternic cvasi permanent din partea băncilor centrale, încă din timpul crizei financiare și după ea. Guvernele însă, în călăuzirea lor obsedantă pentru putere, au evitat-o cu obstinație. În noua normalitate, a eșua prin evitarea acestei lecții înseamnă o creștere masivă a vulnerabilităților unei economii.

În ceea ce privește politica monetară neortodoxă a băncilor centrale, aplicată, pentru a proteja economiile, în perioada pandemiei, pe lângă faptul că a dat un răspuns corect, puternic în termeni de lichiditate și stabilizare a piețelor financiare (așa cum a menționat recent Mario Centano, ministrul de finanțe portughez, în prezentarea sa la Forumul Financiar – Eurofi), ea a făcut mai mult în 2020 decât în anul 2008, adăugând ”controlul ratelor de dobândă negativă și a curbelor de randamente” (vezi: Kennedy, S. și Dodge, S.: „The Year Unconventional Monetary Policy Turned Convențional”, 13 septembrie, Bloomberg). Cum redresarea economică globală este incertă, iar coronavirusul atacă în continuare angajați și angajatori, Kennedy și Dodge observă că ”bancherii centrali par să descopere că politica monetară considerată de ei neortodoxă și temporară a devenit în prezent convențională și de lungă durată”.

Autorii citați remarcă şi că unele bănci centrale „se avântă și mai mult în necunoscut”, FED cumpără diferite tipuri de obligațiuni, acțiuni și datorii ale corporațiilor, BCE a devenit creativă folosind dobânzi negative, iar Banca Australiei a adoptat stilul Băncii Japoneze de a ținti randamentele obligațiunilor de stat. Perspectiva îndelungată a unei politici monetare relaxate, spun cei doi, dă impresia, din ce în ce mai evidentă, că în politica monetară noul normal este deja conturat chiar prin „rebranding” MMT. Monetizarea datoriei publice de către băncile centrale nu mai miră, iar FED a anunțat că va ținti o inflație puțin superioară procentului de 2%, pentru a putea răspunde mandatului de a proteja piața muncii. Celebra curbă Philips a corelației dintre șomaj și inflație nu mai funcționează în pandemie. FED a mers mai departe, pe lângă cumpărările masive de obligațiuni, și-a extins calitatea de împrumutător (nu neapărat de ultimă instanță!) ajutând municipalități, firme mici și medii, mari corporații viabile, dar nu ajunse în prag de faliment/lichidare.

Noua normalitate are nevoie de bani mai mulți, căile de unde vor veni vor trebuie studiate cât mai bine, întrucât de principiul consolidării fiscale nu vom scăpa, ci va trebui definit și ridicat la un alt nivel calitativ. Toate acestea implică și expuneri mai ridicate, cu riscurile de rigoare, poate și politici prociclice temporare, practicate cu declanșarea unor variabile care le fac utile și nu contrate ab initio. În mod evident, așa cum se menționează critic, avem nevoie de o nouă luciditate în politicile aplicate. Cea mai încurajatoare poziţie vine din partea lui Charles Michel, Președintele Consiliului European, preocupat de veniturile suplimentare ale UE, în contextul în care, după prezentarea următorului Cadru financiar multianual al UE (care cuprinde și cei 750 de miliarde de euro ai Planului de Relansare de 750), Comisia și Parlamentul au lansat dezbaterile pentru instituirea de noi resurse bugetare europene. Tema este mai veche, dacă ne referim la tentativele din deceniul 90 ca bugetul UE (cel de funcționare a Uniunii și de susținere a politicilor sectoriale comune, nu un buget al transferurilor fiscale) să fie aprovizionat și crescut din resurse autentic comunitare, pe lângă contribuțiile SM.

În opinia lui Charles Michel, o taxă europeană imediată ar trebui să fie una legată de poluare, printre atele încă în discuție (singura acceptată până acum fiind taxa pe plastic), încasată la accesul pe Piața Unică. Mai sunt în discuție taxa pe tranzacții financiare, taxa asupra marilor corporații digitale, taxa pentru accesul marilor companii pe piața unică europeană, taxa pe emisia de dioxid de carbon. Interesul pentru a aduce resurse suplimentare de finanțare a bugetului-record multianual de 1800 miliarde euro, convenit de Consiliul European în luna iulie 2020, este poate acut, dar rămâne în „tradiția” găsirii cu mare greutate a consensului politic în timpurile de urgență. Nimic însă despre Uniunea Fiscală a UE, un cadru mult mai larg și cu obiective mult mai serioase, pentru a se ajunge la surse majore autentic comunitare, care să degreveze contribuțiile din bugetele naționale ale SM.

Contribuțiile care vor duce la o nouă şi continuă normalitate, de la inovații discutabile/criticabile, la generalizarea/osificarea lor, își vor dovedi eficacitatea pe termen lung și nu va mai exista cale de întoarcere. Am văzut insistența pe necesitatea reformelor structurale, însă de o altă manieră, aceea de a ieși din chingile unui lăudat mainstream. Reformele anunțate demult și nefăcute trebuie uitate, cel puțin din punct de vedere al abordărilor teoretice, având în vedere că pandemia ne-a introdus într-o altă realitate a interacțiunii umane. Realitate careimplică reproiectarea tuturor circuitelor fizice productive, de consum, de acces la servicii acolo unde digitalizarea totală nu va putea exclude contactul securizat între oameni. Centano, citat mai înainte, ne spune că vremurile sunt diferite și consecințele severe, iar incertitudinile domină, purtând riscuri mari cu potențial ridicat de a se transforma într-o nouă criză financiară. Lagarde, la rându-i, avertizează că economia globală a intrat într-o contracție severă și sincronizată, depășind căderile din perioada crizei financiare. În opinia sa, exprimată recent la întâlnirea anuală a Consiliului guvernatorilor BCE cu alte bănci centrale și autorități monetare, începuturile vizibile de redresare după a doua jumătate a lunii mai 2020 par să fie substanțiale, comparativ cu punctul de plecare foarte jos, dar rămân neegale, incerte și incomplete. Toate sunt avertismente valabile și pentru România.

Pornind de la situația fiscal-bugetară cu care România a intrat în gestiunea pandemiei și efectele ei economice, suntem invitați de mulți economiști români să insistăm și să regândim consolidarea fiscală cu discernământ, fără să ne repezim la soluții. Orientarea consolidării exclude creșteri de taxe și impozite în această etapă a redresării (Coitoru, L., Dochia, A., 2020), când avem de consumat ”rezerva” decurgând din gradul mic de colectare a taxelor și cel al contracarării evaziunii. Se pledează pentru ”măsuri prietenoase” cu mediul de afaceri pentru a deveni contribuitor la reluarea creșterii economice și partener cu statul în eforturile de reforme structurale, spre o nouă normalitate de funcționare a economiei naționale, cu o mai mare productivitate și capacitate competitivă, cu o mai bună folosire a potențialului propriu de resurse și împingerea acestora pe lanțuri de prelucrare internă, cu valoare adăugată sporită. Încontrarea la digitalizarea rapidă în domeniul fiscalității a devenit mai mult decât o continuă mirare, zidul plângerii fiind mutat la simpla și continua constatare că bugetul nu are bani.

Dezvoltare fără investiții nu există, după cum încasări la buget nu pot fi făcute fără creștere economică. Ca urmare, prioritatea guvernului trebuie să fie creșterea PIB-ului potențial prin direcționarea cheltuielilor spre investiții productive, începând cu resursele fondului de redresare, alocat de UE, și de fondurile structurale din bugetul multianual al UE. Ele vor putea antrena alte investiții ale sectorului privat. Plaga investițiilor puține din România ultimilor ani a fost însoțită de lipsa de proiecte credibile și de instabilitatea, ca soluții, localizare și finanțare a acestora. Cercetări recente ale BCE demonstrează efectul benefic al contribuției unui PIB-potențial crescut la scăderea datoriei publice. Funcție de structura economică, o creștere cu un punct procentual al PIB-ului potențial poate reduce procentul datoriei în PIB cu până la 10 puncte procentuale.

Am încheia, cu privire la calitatea abordărilor noastre privind criza economică produsă de pandemie, pe de o parte cu o reflecție a lui Mario Centano făcută cunoscută la recentul eveniment EUROFIL, cu privire la flexibilitatea politicilor publice și la eficiența fondului de redresare al UE, Next Generation: The „whatever it takes” stage, must be followed by the ”whatever is worth”. Este un mesaj valabil și pentru România ca SM al UE. Pe de altă parte, ne exprimăm mirarea față de o recentă știre că „România nu susține trecerea de la unanimitate la majoritate calificată în ceea ce privește modalitatea de adoptare la nivel UE a deciziilor în domeniul impozitării”. Şi aceasta în condițiile în care s-a făcut un pas major în mutualizarea finanțării datoriilor SM ale UE, iar importanți comisari se gândesc cu seriozitate cum să suplimenteze bugetul UE și nevoile sale de finanțare a plății împrumutului care va fi contractat de Comisia Europeană, pentru fondul de redresare cu resurse autentic comunitare. Desigur, politica de impozitare reprezintă încă un element al suveranităţii, dar nu se uită şi să nu uităm că politica-fiscal bugetară a României a constituit un continuu obiect al criticilor în recomandările specifice de țară, formulate de Comisia Europeană.

Autori: Dr. Napoleon Pop             Dr. Valeriu Ioan-Franc

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori