Drumul spre Iad este pavat cu intenții bune

Timp de câteva secole, stabilitatea macroeconomică și microeconomică s-a bazat pe respectarea cu strictețe a trei principii de bază: 

1. Banii au o acoperire într-un metal prețios (aur/argint)
2. Datoriile trebuie plătite
3. Banii sunt emiși și garantați de o entitate statală (bancă centrală).

În ultimele decenii am asistat la abandonarea primului dintre acestea, la erodarea celui de al doilea și la punerea sub semnul întrebării a celui de al treilea. Rezultatul nu putea fi altul decât deteriorarea stabilității economice. Paradoxal este faptul că respectivele relaxări au fost făcute în numele democrației și promovării egalității, dar riscă să aibă ca rezultat exact opusul lor, respectiv o recrudescență a regimurilor autoritare pe fondul creșterii inegalității. Se poate spune că „drumul spre Iad este pavat cu intenții bune”.

Primul principiu amintit, „Banii au o acoperire într-un metal prețios” a fost respectat până în 1971, anul abandonării Sistemului Bretton Woods. În acel an, președintele american Nixon, având în față campania electorală din 1972 și trebuind să sprijine concomitent cheltuielile generate de Războiul din Vietnam și cheltuielile sociale crescute moștenite de la predecesorul său Democrat, Lyndon Johnson, în cadrul programului „Great Society”, s-a văzut confruntat cu o trilemă: fie respecta paritatea aur/dolar, cu prețul creșterii deficitelor gemene fără a afecta nivelul de trai al americanilor; fie respecta paritatea aur/dolar și impunea sacrificii populației, în vederea diminuării deficitelor; fie abandona complet paritatea aur/dolar și începea să finanțeze inflaționist (prin tipărire de dolari) deficitele în creștere.

A fost aleasă a treia soluție, cea mai ușoară, dar și cea mai plină de consecințe pe termen lung. Toate statele lumii au trecut la politica tipării de fiat money (bani bazați pe încredere), cu consecința creșterii inflației în anii ’70 și ’80. Or, după cum se știe, inflația este un fel de taxă care afectează cel mai mult categoriile cele mai vulnerabile. Iată cum o măsură luată inițial cu cele mai bune intenții (a nu supăra publicul votant) a sfârșit, pe termen lung, prin a crea inegalitate,frustrare și nemulțumire.

Totuși, după 1990, o dată cu nou-dobândita independență a băncilor centrale, inflația a părut a fi învinsă pentru totdeauna. Chiar și după ce s-au injectat în economie cantități uriașe de bani, ulterior crizei financiare din 2008, inflația nu a dat semne de recrudescență, ceea ce constituie o mare enigmă pentru economiști. Dar poate că de vină este modul în care măsurăm noi inflația, prin indicele prețurilor de consum. Într-adevăr, bunurile și serviciile de primă necesitate (alimente, îmbrăcăminte, utilități, transport etc.) par a avea o tendință de stagnare pe termen lung. În schimb, alte clase de active, necuprinse în definiția uzuală a inflației (acțiunile de pe bursă, bunurile imobiliare, echipele de fotbal etc.) par a se inflata continuu, fără nici o legătură cu valoarea intrinsecă, arătând că acestea sunt locurile spre care se scurg banii tipăriți în exces.

Al doilea principiu, „Datoriile trebuie plătite”, pare a fi pus în discuție nu de câțiva ani, ci dintotdeauna. În definitiv, au existat mereu intrări în incapacitate de plată ale statelor, ale firmelor sau indivizilor. Ceea ce se pune sub semnul întrebării mai nou nu este atât capacitatea, cât dorința de a-și plăti datoriile ale statelor mari, importante. De exemplu, datoria publică a Statelor Unite a depășit recent recordul de 106 la sută din PIB, înregistrat în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Și în timp ce nimeni nu pune la îndoială capacitatea SUA de a-și plăti pe termen lung datoriile, sunt comentatori care chestionează disponibilitate lor de a o face. Analog stau lucrurile în Japonia și în unele state ale Uniunii Europene, unde datoriile publice înregistrează maxime istorice, nemaiîntâlnite nici în vremuri de război. Din nou, de vină poare a fi inapetența guvernelor de a propune electoarelor politici nepopulare, de reducere a datoriei prin „strângerea curelei”.

Desigur, în cazul datoriilor publice sunt câteva trăsături care trebuie analizate în fiecare caz în parte:

1. dacă respectiva datorie este contractată de un stat puternic (nu numai economic, ci și cultural, tehnologic, militar), caz în care se bucură de mai multă credibilitate din partea creditorilor decât datoria contractată de un stat slab;
2. dacă respectiva datorie este contractată preponderent către cetățenii statului respectiv (cum se întâmplă în Japonia sau Italia), caz în care contractul social dintre stat și propriii săi cetățeni poate fi rescris (rambursarea mai târzie a datoriilor) spre deosebire de cazul în care creditorii sunt preponderent externi și mai puțin dispuși la compromisuri;
3. dacă datoria este utilizată pentru investiții în sfera producției și infrastructurii (făcând mai ușoară generarea de venituri pentru plata ei la scadență) sau este risipită în consum prin politici de creștere a salariilor și a pensiilor.

Deloc întâmplător, perioadele de creștere a datoriei publice corespund, în cazul democrațiilor, cu perioadele războaielor convenționale sau a „războaielor reci” (rivalitatea Vestului cu URSS în anii dinainte de 1989, rivalitatea cu China din ultimii ani etc.). Astfel că există două motive pentru creșterea necontenită a datoriilor, ambele destinate să mulțumească – pe termen scurt – publicul votant. Pe plan intern, este vorba de competiția electorală (ceea ce partidul la putere nu oferă ar putea fi exploatat electoral de partidele din opoziție), iar pe plan extern este vorba de competiția între sisteme politice (democratic versus autoritarist), în care primul pornește mereu cu un dezavantaj, fiind obligat să își mulțumească în permanență electoratul (lucru de care regimurile autoritariste nu se preocupă).

Al treilea principiu, „Banii sunt emiși și garantați de o entitate statală (bancă centrală)” este astăzi tot mai contestat de emițătorii de monede private. A se vedea în acest sens moneda „Libra” emisă de Facebook și altele asemenea. Atunci când un stat stă în spatele unei monede, el îi garantează stabilitatea cu toate activele sale prezente și viitoare, bazându-se pe puterea sa de a colecta taxe în viitor. Nici o companie privată nu poate oferi garanții similare, oricare ar fi puterea ei economică. Iată de ce banii emiși privat pot fi considerați mai degrabă ca niște active (puternic) speculative, inadecvați pentru a îndeplini una sau toate funcțiile banilor: mijloc de păstrare a valorii, unitate de cont, mijloc de plată.

Informaticienii care sunt entuziasmați de acest nou domeniu o fac în numele unor idealuri precum eliberarea individului de sub dominația statului sau asigurarea anonimității tranzacțiilor. Doar că aceste idealuri se pot foarte ușor transforma în opusul lor, devenind un paravan pentru crima organizată și pentru evaziunea fiscală.

Aici trebuie făcută distincția între monedele emise privat (având neajunsurile amintite mai sus) și tehnologiile tip blockchain, care sunt din ce în ce mai explorate de băncile centrale, în încercarea lor de a nu fi depășite de evenimente. Numai că banii electronici, fie ei emiși de băncile centrale, nu pot și nu trebuie să elimine complet din circulație banii clasici (materializați), deoarece:

1. banii electronici sunt foarte vulnerabili la atacurile cibernetice, așa cum au avut prilejul să constate autoritățile suedeze, care și-au revizuit planul de a renunța cu totul la numerar;
2. banii electronici sunt nedemocratici, în sensul că o mare parte a populației fie nu are competențele digitale, fie nu dispune de infrastructura fizică necesară pentru       a-i folosi.

Iată cum o altă idee născută dintr-un impuls generos, de a elibera omul, sfârșește prin a accentua inegalitățile și frustrările.

Este ușor, citind rândurile de mai sus, să devii pesimist cu privire la sustenabilitatea sistemului economic într-o democrație, care este permanent tentată de forțe interne și externe să recurgă la slăbirea regulilor și la nerespectarea principiilor, alunecând încet-încet în populism. Remediul – dificil – la aceasta îl constituie educația civică a publicului care trebuie învățat din fragedă copilărie că „nu există prânz gratuit” și că un corolar al libertății este responsabilitatea. Din păcate, este o lecție pe care nu o prea vedem implementată și acest lucru va costa omenirea, cu siguranță, în viitor.