Cu ani în urmă, în contextul declanșării celei mai lungi crize din istoria economiei industriale, am trăit o revoltă, pe care abia am ținut-o în frâu, când intelectuali bine profilați, activi publicistic în domeniile lor, au exprimat critici aspre la adresa științei economice și a economiștilor. Cea mai violentă dintre toate a fost formulată de un fizician, Jean Philipp Bouchaud (Nature, 455, 1181, october, 2008) care a considerat că de fapt criza actuală este a economiștilor. Desigur, principial, economiștii sunt cumva conservatori, rămân atașați de teoriile succesiv apărute, nu le contestă cum fac fizicienii cu ale lor. Este drept că economiștii au și tendința să rămână ideatic fideli primului manual parcurs în anii de studii. Autorul menționat mai sus a mai condamnat și faptul că, după al doilea război mondial, știința economică seamănă mai mult a propagandă. Un fizician-matematician, dar cu pregătire inițială de economist, Max Tegmark (Our Mathematical Universe, Hamish Hamilton, 2015), a extins critica adăugând că economiștii spun ceea ce vor să audă politicienii. Mai înainte, Moisés Naim (Foreign Policy, ianuarie-februarie, 2009) acuzase Economia că nu dovedește pur și simplu că e știință pentru că nu de fiecare dată „explică, prezice și prescrie”.

Simptomatic pentru condiția epistemică pusă astfel în joc este faptul că economiștii se retrag din fața atacurilor și cel mai ciudat este că se ascund după precepte adânc înrădăcinate în cultura proprie, toate așezate în jurul unor bastioane declarate inexpugnabile. Cea mai des utilizată fortificație, dătătoare de autoliniștire, este piața, considerată a fi singurul mecanism cu adevărat perfect inventat vreodată de gândirea rațională și care are soluție, cum altfel, la toate problemele economiei. Așa se explică tăcerea enervantă în fața volutelor critice, stimulată de pretenția - deși este o amăgire - că sunt de neatins, sunt invincibili prin contactul pe care îl au chiar, cum spuneam, cu perfecțiunea însăși. O privire sinoptică asupra gândirii economice arată o preferință aproape exclusivă pentru construcții conceptuale definitive, pentru analize ale realității care concluzionează fără dubii, între altele, mai puține fiind reflecțiile asupra fundamentelor economiei, mai ales în privința probelor de validitate temporală ale semnificațiilor lor epistemice, în consens cu străpungerile științelor în general, cu cele ale grupei de științe din care face parte, socio-umane.

Este, în bună măsură, vorba și de o autoizolare a Economiei în concertul științelor, cu o comunicare doar întâmplătoare în dezbaterile epistemologice, dar poate fi, totodată, vorba și de o suficiență a propriei culturi raționale a economiștilor, a modului particular de a se poziționa în reperele dinamice ale universului științelor. Că ar putea ca acest scenariu să fie falimentar, pare să nu îngrijoreze pe prea mulți în mod evident. Nu încape îndoială că de cel puțin trei decenii amprenta studiilor de largă viziune, de reflecție asupra condiției epistemice a Economiei este vagă, dominantă fiind moda studiilor empirice, cel mai frecvent pe probleme sau teme marginale, neapărat pretabile la măsurare, cu metodologie trasă la șapirograful sistemului publicistic obsedat de scientometrie. Nu este de mirare că soluțiile cu adevărat mari sunt rare, dar și neglijate, tratamentul pe părți cât mai limitate, adeseori abordate în sine, ale organismului economic, supraponderal și aflat în suferință îndelungată, nu poate da medicația eficientă care să ducă la însănătoșirea întregului în complexitatea sa.

Mai grav, se consideră, în rarele medii interesate de viziunea integratoare asupra economiei, că s-a împuținat - unii spun atrofiat - organul înțelegerii complexității fenomenului economic prin lipsa de solicitare, demersurile analitice și metodologice tunelizate, sub influența unui empirism defectuos asumat, epuizând energiile conceptuale, umplându-se, în schimb, spațiul comunicării cu studii făcute după rețete îndoielnice. Expresia care trădează opțiunea pentru surprinderea funcționalității doar în aspecte izolate, rupte de context, în bună măsură rezolvabile la nivel de expertiză managerială de microeconomie fragmentară, bântuie șocant mediul academic ca o solicitare ce dizolvă efortul de cercetare: „Hai să facem un articol...!”.

Trebuie să recunoaștem că, deși dureroase pentru intelectualii economiști, sentințele la adresa condiției epistemice a Economiei nu sunt întru-totul deplasate, ele sunt susținute de un adevăr consemnat de realitatea dură globală începând cu 2008: soluțiile avansate de ei nu au adus depășirea crizei nici până azi. Este, deci, justificat logic să vezi cauza în precaritatea gândirii economice, în desele ei concesii pe care le face ideologiilor politice, în incapacitatea de a-și depăși propriile limite epistemice, chiar și în imposibila funcție de a prezice. Desigur, între ce se spune din afara ei și ce răspunde știința economică sunt, și într-o parte și în cealaltă, multe lucruri atât limpezi cât și neclare, ca în orice gâlceavă intelectuală. În contextul mai larg al semnificațiilor asociate cu comportamentul subaltern politic al economiștilor, care adesea au oferit teorii care susțin proiecte ideologice, criticile aduse științei economice se simt stimulate și, totodată, validate.

Aș zice, nu tocmai predispus la dilemă și nici la escamotarea explicației, că altceva este mult mai important decât de a argumenta pro sau contra părților aflate în conflict și anume de a identifica sursele erorilor de raportare la diferențialele cunoașterii economice, cum sunt înțelese acestea și care este rostul lor la particularizarea finalității proceselor economice.

Este ușor de observat că de-a lungul istoriei științei economice au fost multe inadecvări în privința modului de focalizare a esenței obiectului cunoașterii, cel mai adesea sub impactul forței de atracție a modelului de cunoaștere al fizicii mecanice. După cum a fost vorba și de opțiuni exclusive pentru o perspectivă cognitivă sau alta, obiectuală sau subiectuală, în principal, ca și de neglijare a focalizării cunoașterii pe adevărata cauză a fenomenelor economice, situată în hipocentrul acestora, adică relația axială individ-societate, în favoarea a ceea ce este de fapt cauza finală, în sens aristotelian, un fenomen epicentral, dinamica interrelațiilor individuale motivate de randament, piața ca atare, unde se văd, se validează sau se infirmă efectele.

Economicienii – creatorii științei economice – balansează în clarificarea pozițiilor, ceea ce dă ocazia escaladării criticilor privind determinarea lor intelectuală, chiar prin incoerența viziunii asupra specificului științei lor. Dacă analizăm ce s-a întâmplat, bunăoară, cu raportarea la tendința subiectuală, care anunța, între altele, așezarea cercetărilor economice pe tema centrală a originării fenomenului economic în dinamica relației axiale individ-societate, inclusiv redefinirea profilului obiectului cognitiv, lansată de Carl Menger, fondator al școlii austriece de economie, nepublicându-i-se opera fundamentală în mediile academice proeminente, unele în care activau foștii lui colaboratori, decât după foarte multe decenii, este greu să contraargumentezi la critici. Nu mai insist, deși ar merita pentru cunoașterea comună, asupra preferințelor arătate de formatorii tendințelor de după 1980 în știința economică, cu deosebire pentru proiectele justificate ideologic, manifestându-se fără nuanțe drept activiști ai transformării economiei prin violență, doi fiind chiar laureați ai premiului Nobel.

Asocierea cu curente de gândire politică interesate de construcții la marginea valorilor consacrate ale sistemelor societale democratice, unde egalitatea de șansă în accesarea resurselor este desacralizată și în care jocul pentru prosperitate este fără reguli, a pus într-adevăr combustibil pe vâlvătaia suspiciunilor pentru conceptele-stindard ale științei economice. Nu altfel se explică cum s-a ajuns ca omenirea să considere, la începutul secolului XXI, inegalitatea ca fiind cel mai mare risc al securității planetare, obiectivul numărul unu pentru a cărei moderare trebuie să se recalibreze concepția și să se regândească în stil ultimativ strategia globală a ONU de dezvoltare durabilă.

Ca un corolar, este relevantă tendința din practica economică de a accepta formula substitutivă dintre avuție și putere, în principal macroeconomia, ca mod de abordare științifică, construindu-și aserțiunile cu semnificații din aria de acțiune a politicului. Înclinația de a justifica politici economice cu obiective care exced raționalității economice conduce la senzația de improvizație și nu de știință socio-umană riguroasă, prin încurajarea experimentării unor idei care contravin tendințelor evoluțiilor normale, ce nu au fost nicidecum validate prin demersul cognitiv de natură eminamente epistemică, unele neprovenind nici măcar din confruntările științifice.

În nebuloasa acestor opțiuni știința economică a fabricat teorii panofertante, s-a concentrat pe rețete pentru abundență, în timp ce vizibil configurarea realității arăta contrariul, accesul individual și național la resurse fiind minoritar, iar beneficiile globalizării s-au arătat a fi rezervate țărilor dezvoltate, „marea evadare” din subdezvoltare dovedindu-se o imposibilitate de facto.

Cu adevărat criticabil este faptul că în comunicarea economică acționează autocenzura instalată de modulațiile unei ciudate resuscitări a formulelor inchizitoriale când se condiționează dreptul de citare în spațiul public de apartenența la ideatica mainstream. Astfel, pe frontispiciul întreprinderilor publicistice ale economicienilor nu se arată cu adevărat nestânjenită opțiunea teoretică și metodologică, ceea ce confirmă că în background funcționează filtrarea ideologică mai degrabă decât determinarea științifică.

La drept vorbind, dacă ar fi altcumva, publicațiile de top ar evalua negativ orice articol în care autorul își devoalează corect opțiunile și filiațiile teoretice și expune voința sa pur științifică. Corectitudinea politică are, iată, ca extensie corectitudinea științifică!. O nuanță tare recentă este și tăcerea care se poartă asupra recunoașterii deschise a sorginții keynesiene a soluțiilor aplicate pentru a diminua efectele politicilor din ultimele patru decenii, cu deosebire în economia monetară, preferându-se sintagme eliptice, de tipul QE sau politicilor neconvenționale.

Acest mod de a-și concepe rostul se dovedește pentru știința economică sursă de escaladare a criticilor că-și trădează funcția de configurare rațională atât a mijloacelor de acțiune propuse cât și a scopurilor enunțate. Cauționarea experimentelor sociale de către exponenți ai științei economice, incluziv prin susținerea de scheme transformaționale ideale, ca și de generalizare a unor experiențe particulare prin locul și timpul unde s-au petrecut diminuează șansele de a oferi încredere în edificiul său conceptual.

Progresiv însă, știința economică a depășit multe inadecvări, între altele a echilibrat oarecum demersurile cognitive în direcția analizei cauzei, nu doar a consecințelor, apropriindu-se, e drept încă ezitant, de universul cognitiv al unei adevărate științe socio-umane. Măsura exactă a recuperării pe partea de interogare a diferențialelor cogniției economice a fost parcursul realizat de știința economică de la perspectiva fizicalistă asupra fenomenului economic la înțelegerea acestuia ca fenomen uman, chiar dacă a rămas prea mult fixată în semnificațiile aduse în prima partea secolului XX de filosofia acțiunii umane. Comunitatea economicienilor și știința lor mai au de insistat până să iasă cu adevărat din blocajul reconstrucției, să-și înfrângă frica de contrazicere și depășire a ceea ce consideră a fi autorități ale domeniului, în fapt să se elibereze de complexul de conformare și, mai ales, să refuze fuga de a lupta cu contraargumentele care le divulgă erorile.  

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Marin Dinu

Marin Dinu

Consultant strategie, Biroul banci centrale - rol, evolutii, perspective, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori