„Triunghiul Bermudelor” în care dispar politicile economice responsabile

Tot mai multă lume se întreabă dacă, odată intrată în grupul țărilor cu venituri înalte (high income countries), România își poate pune ordine în economie, adoptând politici economice responsabile. Din păcate, răspunsul afirmativ la această întrebare pare condiționat de presiuni externe (Comisia Europeană, OECD), mai degrabă decât de o capacitate internă. Iar motivul pentru această stare de fapt este o combinație de infantilism economic al publicului, paternalism economic al guvernelor și populism economic al presei.

Infantilismul economic al publicului

Trebuie precizat faptul că infantilismul economic al publicului există peste tot în Europa și în SUA, unde a fost promovat cu succes încă din anii ’60 -’70 ai secolului trecut (și nu doar în ultimii 25-30 de ani, precum la noi). Dar România, având doar 16 la sută din populație cu studii superioare, este mai expusă acestui risc decât alte țări. Infantilismul economic al publicului a fost și este încurajat deoarece un public neinformat poate fi mai ușor transformat în masă de manevră în democrațiile electorale. Excepțiile de la această regulă se numără pe degete și privesc îndeosebi statele din nordul Europei, având un public mai educat.

Dacă ne referim la România, infantilismul economic al publicului poate fi recunoscut după câteva trăsături:

- incapacitatea de a judeca fenomenele economice în termeni de constrângeri (ce se dorește versus ce se poate). De exemplu, dorința majoritară de a crește salariile fără vreo referință la productivitatea muncii sau de a crește pensiile fără vreo legătură cu creșterile salariale;

- incapacitatea de a selecta doar acele soluții care țin seama de existența constrângerilor. De exemplu, creșterea salariilor doar în corelație cu productivitatea sau creșterea pensiilor doar în corelație cu creșterea salariilor;

- incapacitatea de a internaliza/ a accepta aceste soluții și de a respinge ca inadecvate soluțiile fanteziste. De exemplu, atunci când un Ministru al Muncii și Protecției Sociale a propus, acum câțiva ani, creșterea pensiilor cu 40 la sută (!), puțini și-au pus întrebarea dacă acest lucru este posibil.

Acest infantilism economic al publicului este rezultatul unui sistem educațional care nu-și face datoria, în sensul de a-i învăța pe elevi că „nu tot ce zboară se mănâncă” și că gândirea critică trebuie să distingă dezirabilul de posibil. Un alt aspect pe care sistemul educațional pre-universitar din România nu îl transmite elevilor este că „nu există prânz gratuit”. Dacă tinerii ar înțelege de pe băncile școlii că pentru orice consum personal nemeritat cineva, cândva va trebui să plătească, am putea spera să avem în viitor mai puține cereri pentru politici populiste.

Câteva exemple de infantilism economic al publicului sunt următoarele:

1. atitudinea foarte favorabilă față de criptomonede: 21% din respondenții din România (ba chiar 31% în categoria de vârstă 18-24 de ani), față de 11% din respondenții următoarelor două clasate, Italia și Polonia. Această atitudine denotă o atractivitate pentru câștiguri ușoare, obținute fără muncă și se bazează pe ignorarea deliberată a riscurilor asociate acestei clase de active.
2. dorința ca pensiile să reprezinte peste 9,4% din PIB (la fel ca în democrațiile occidentale), ignorându-se faptul că veniturile fiscale în România reprezintă doar 27% din PIB, față de circa 40% în Uniunea Europeană și că nu poți finanța cheltuieli permanente (pensiile) bazându-te pe împrumuturi.
3. iluzia că un credit în valută este mai avantajos decât unul în lei numai pentru că, momentan, dobânzile la primul tip de credit sunt mai scăzute, dar fără a ține seama de existența riscului valutar, care se poate manifesta de mai multe ori pe durata de 20-25 de ani a creditului.

O circumstanță agravantă o constituie faptul că și dintre cei 16% cu educație superioară se găsesc destui ingineri, medici – ba chiar și economiști – care își suspendă judecata critică atunci când vine vorba de politici economice sustenabile.

Paternalismul economic al guvernelor

Guvernele, din interes electoral, promovează adesea politici economice care privilegiază excesiv:

- categorii de votanți care au o mare importanță electorală (de exemplu, călătorii gratuite nelimitate pe mijloacele de transport public pentru toți pensionarii, indiferent de nivelul de venituri al acestora). Aceasta obligă bugetele locale (adică toți contribuabilii) să vină în ajutorul firmelor de transport public, care altfel ar risca să intre în faliment;

- categorii relativ mai bogate (conducătorii auto), în detrimentul unor categorii mai puțin bogate (cei fără autovehicul), de exemplu, prin suportarea de la buget – adică pe seama tuturor contribuabililor – a unei fracțiuni din prețul combustibilului;

- categorii mai influente în societate, chiar dacă nereprezentative numeric (magistrați, diplomați, primari etc.), prin sistemul pensiilor speciale, ne-bazate pe contributivitate. Acești bani sunt luați din fondul de pensii alimentat de contribuțiile „normale”.

Ca o paranteză, trebuie făcută o distincție importantă între politicile sociale progresiste și politicile sociale populiste. Astfel, este adevărat că în ultimii 150 de ani partidele reformatoare, de centru-stânga, au promovat și implementat o serie de politici sociale progresiste care și-au pus amprenta asupra societăților moderne: votul universal; egalitatea în fața justiției; egalitatea femeilor cu bărbații; săptămâna de lucru de 40 de ore; concediul de odihnă plătit; concediul maternal și paternal; dreptul la pensii de stat; egalitatea de șanse în ce privește educația; egalitatea de șanse în ce privește serviciile medicale; impozitul progresiv (cu precizarea că, în România, ultimele trei caracteristici sunt absente).

Dar toate acestea drepturi se aplică fără discriminare și nu privilegiază anumite categorii (mai numeroase, mai bogate, mai influente) în detrimentul altor categorii, așa cum se întâmplă în cazul politicilor sociale populiste.

Populismul economic al (majorității) presei

Winston Churchill spunea că standardele de profesionalism pe care le așteaptă de la ziariștii economici sunt acelea ale unor miniștri de finanțe, deoarece ei trebuie să fie pe deplin responsabili în ceea ce scriu și, astfel, să obișnuiască publicul cititor cu gândirea critică.

În loc de aceasta, marea majoritate a ziariștilor economici din România (cu câteva excepții) scriu:

- la comanda patronilor din presă;

- la comanda sponsorilor;

- după ce li se pare că ar fi în concordanță cu opinia străzii etc.

Câteva exemple de populism economic al presei:

1. laude la adresa statelor europene care au introdus plafoane extrem de generoase/scăzute la prețurile la energie (de exemplu, Franța), dar fără a arăta deficitele bugetare uriașe pe care aceste politici le generează și, mai ales, faptul că nota de plată este suportată, prin buget, tot de către contribuabili (nu există Deus ex machina);
2. laude la adresa statelor care au redus accizele la combustibili (de exemplu, Spania), dar fără a arăta că tot contribuabilii sunt cei care acoperă diferența de preț, alternativa constituind-o împrumuturile generatoare de datorie publică și de inflație;
3. laude la adresa românilor care au acumulat depozite de peste 100 000 euro echivalent la o bancă, în loc de o atenționare critică a acestora că – din lene sau din miopie – nu țin seama de limitarea garantării depozitelor la 100 000 euro echivalent pe deponent și pe bancă.

Rezultatul combinației de mai sus (infantilism economic al publicului + paternalism economic al guvernelor + populism economic al presei) este un adevărat „Triunghi al Bermudelor”, în care orice politică economică responsabilă are puține șanse să supraviețuiască. Așa se explică numeroasele amânări/retractări/pași înapoi de la politici deja legiferate:

- abrogarea, în anul 2005, a Impozitului pe Venitul Global, la numai patru ani de la implementare;

- abrogarea , în 2018, a principiilor care stăteau la baza legii pensiilor din 2012, ea însăși un răspuns la excesele din anii 2007-2008;

- amânarea noului sistem privind impozitarea clădirilor până în anul 2025 (după alegeri) etc.

În aceste condiții, în care doar presiunea externă mai garantează un minimum de politici economice sustenabile, ar fi necesar un proces serios de analiză a problemelor expuse mai sus, dacă se dorește ca România să fie un interlocutor credibil pe plan internațional.