Dreptul de proprietate este sacru şi inalienabil. Iar când este pus în discuţie,  indiferent din ce motiv, argumentele, probele trebuie să se subordoneze  LEGII şi să rămână în graniţele PRINCIPIULUI.

Când am afirmat că proiectul de lege privind reîmpărţirea Parcului cu Platani, care a fost votat de Senat în primă cameră, iar acum se află pe rolul Camerei Deputaţilor, încalcă flagrant dreptul de proprietate al Băncii Naţionale, m-am bazat pe probe istorice, pe acte comerciale, pe norme de drept. Şi, mai presus de toate, pe o lege din timpul regimului comunist, de la sfârşitul anului 1948, de după Marea Naţionalizare, care consfinţeşte că toate proprietăţile Băncii Naţionale a României, dobândite înainte de 11 iunie 1948, trec în proprietatea noii bănci centrale a ţării – „Banca Republicii Populare Române. Bancă de Stat“...

Am înfăţişat toate aceste probe, pe larg, în câteva comentarii precedente publicate în Ziarul Financiar, din care se desprind trei concluzii: 1) masivul transfer de averi din proprietăţi private în proprietatea publică a statului, produs prin efectul legii din 11 iunie 1948, a ocolit – cu bună ştiinţă! – proprietăţile Băncii Naţionale; 2) după ce marele val de naţionalizări a trecut, statul a pecetluit prin lege dreptul noii bănci centrale - devenită Banca Republicii Populare Române - de a-şi păstra toate titlurile de proprietate asupra averilor sale istorice; 3) niciodată, de la sfârşitul anului 1948 şi până la 22 decembrie 1989, nu a apărut vreo lege care să modifice această realitate. Căci numai o lege care să prevadă, negru pe alb, şi mai cu seamă expres, că averile Băncii Naţionale îşi pierd statutul de proprietăţi de drept privat şi trec în proprietatea publică a statului... numai o astfel de lege, deci, ar fi putut să schimbe realitatea înfăţişată în Decretul nr. 320/1948, act normativ cu putere de lege.

Este un fapt cert că autorii proiectului de lege adoptat de Senat, propunându-şi să restructureze acest patrimoniu, Parcul cu Platani - împărţindu-l între Banca Naţională, căreia ar urma să-i revină în folosinţă şi nu în proprietate în jur de o treime din întregul activ, şi între... cine va decide guvernul să  primească tot în folosinţă celelalte două treimi – au căzut într-o capcană logică. Au ajuns la concluzia falsă... că, în numele statului, ar fi îndreptăţiţi să facă o astfel de împărţire. Şi asta pentru că au plecat de la o premisă falsă: aceea că Parcul cu Platani ar fi „proprietate publică a statului“.

Pe ce s-ar fi putut întemeia această premisă? Acte NU există!  Nici probe istorice! NU există! Şi nici  vreo lege de NAŢIONALIZARE! Din atâtea negaţii se naşte o întrebare: cum este posibil ca atâta muncă şi atâtea eforturi, susţinute atâta amar de vreme de Banca Naţională, cu bani grei, pentru ca fiecare metru pătrat din patrimoniul său să fie construit ori achiziţionat, renovat şi consolidat, apoi întreţinut... şi dintr-o dată să-i fie şters din drepturile de proprietate un perimetru de mai bine de zece hectare? Cum?  Cu o singură propoziţie strecurată într-un proiect de lege!  Întrebarea corectă nu este, nu are cum să fie: „Cum e posibil?“  Ci: CUM  POATE FI ADMISIBIL?

Pentru că, într-o istorie de 74 de ani, de când Parcul cu Platani a fost cumpărat de Banca Naţională, cu acte în regulă, nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să-i pună sub semnul întrebării dreptul de proprietar. În afara unor referiri de natură ideologică - şi nicidecum juridică! – ce au dat naştere unor dezbateri de idei, cu întrebări şi răspunsuri fără nicio legătura cu Ştiinţa şi Practica Dreptului.

Două dintre aceste întrebări, iscate după 1989, sunt relevante în acest sens: 1) Banca Naţională a României, cea de astăzi, este continuatoarea băncii centrale din perioada 1880 – 1946? ; 2) Banca Naţională, în timpul regimului comunist, şi-a păstrat ori nu drepturile de proprietate asupra patrimoniului dobândit pînă în 1946?  Sunt două întrebări legate una de alta.  Cu unele răspunsuri, contaminate de confuzii ideologice, care tind să rupă istoria BNR în două – înainte şi după 1946.

Dacă etatizarea Băncii Naţionale a României, prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al titlurilor acţionarilor către stat, nu şi întreruperea personalităţii juridice a acestei instituţii fundamentale a ţării, înseamnă că a existat un interes. Iar Decretul 320/1948 întăreşte faptul că Banca Naţională de dinainte de 1946, cea dintre 1946 şi până în 1989 şi cea de azi sunt una şi aceeaşi persoană juridică. Tot aşa cum a existat un interes puternic şi de durată ca proprietăţile BNR de până în 1946, inclusiv, să fie păstrate de-a lungul regimului comunist.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Cele mai citite

Autori